Un heureux evenement de Eliette Abecassis

Imagine

Mult m-am gandit cum sa preznt aceasta carte si cui s-o recomand – femeilor care au trecut deja prin experienta materniatii sau femeilor care doar se pregatesc.

„Un heureux evenement” (Un eveniment fericit), semnata de frantuzoaica Eliette Abecassis, este o carte spargatoare de stereotipuri. Si anume, a celui mai indragit stereotip al societatii moderne – maternitatea. Dilema mea a fost clara, deci. In cazul in care recomand aceasta carte unor femei in prag de maternitate, ele risca sa nu si-o mai doreasca, cel putin, pe durata perioadei cat le-ar lua s-o uite.

Barbara, o tanara femeie de 30 de ani, doctoranda in filosofie, boema, parisiana pana in varful firelor de par, se indragosteste patimas de Nicolas, proprietarul unei galerii de arta, cu barba de trei zile, cu motocicleta, cu Havana, Venezia, Roma si alte destinatii de vis in buzunarul sau, artist, non-conformist, indiferent fata de bani si faima. Intr-o zi, dusi de valul iubirii lor, acestia decid sa conceapa un copil. Aici incepe povestea adevarata. Aici incepe cosmarul, compromisurile, dubiile, greturile, intrebarile la care nicun filosof nu a gasit raspuns, deoarece ei toti au fost barbati, certurile, neintelegerea si viata in dimesniuni diferite.

Dragostea incepe acolo unde se termina indragostirea. Asta e mesajul profund al cartii. Dragostea sunt muci, boala, bube, vergeturi, celulita, un sex cusut cu ata chirurgicala, facturi, cumparaturi, lipsuri, spun eu. Iar Eliette Abecassis e de acord cu mine.

Cartea se citeste usor si dintr-o rasuflare. Fiecare va decide pentru sine, daca a exagerat sau nu autoarea. Cert este, insa, ca orice femeie se va regasi in unele pagini.

Am cautat „Un heureux evenement” tradusa in romana, dar, din pacate, nu am gasit-o. In engleza, la fel, desi poate nu am fost destul de staruitoare. Apropo, este un film cu acelasi nume, dar, ca orice film, este o abordare a cartii, nu si cartea.

Lectura placuta!

Daca ai posibilitatea sa faci un copil- fa-l

Imagine

Citind cele 32 de lectii invatate in 32 de ani, o cititoare mi-a dat o idee buna. Sa scriu cate un text pentru fiecare lectie invatata.

1. Daca ai posibilitatea sa faci un copil – fa-l.

Eu sunt omul care crede in Natura si in faptul ca orice in aceasta lume urmeaza anumite legi. Femeia trebuie sa nasca. Asa am fost facute noi. Si din aceasta mica particularitate, decurg toate celelalte particularitati ale caracterului nostru. Cert, sunt femei care nu vor si nu simt necesitatea maternitatii. Dar acestea sunt exceptiile care confirma regula.

Nasterea unui copil este un remediu naturist importiva multor boli. De la durerile premesntruale la durerile de prea multa minte. Cat despre timpul potrivit plamadirii unui copil, sa stiti ca el nu va fi portivit primii 40 de ani. Dupa 40 el va fi excelent. Doar ca ovulele voastre vor fi de alta parere.

In clipa in care veti simti ca pierdeti capul si ca sunteti in faza buna a lunii, iar metodele de contraceptie au ramas pe ultima policioara din dulap, dupa haine, sau undeva in posetuta pe care (evident) azi nu ati luat-o, sau erati ambii atat de ocupati ca posibilitatea unui tet-a-tet era ultima posibilitate din aceasta viata, sau, pur si simplu, nu v-ati gandit, ati uitat, nu v-ati imaginat ca ceva se va produce – inchideti ochii si savurati. Inainte de moarte veti intelege ca aceasta a fost cea mai inteleapta decizie dintre toate luate vreodata.

foto: arhiva personala

Despre alaptat

Suntem in plina Saptamana Mondiala a Alaptarii. Din aceasta cauza am fost rugata frumos sa sustin aceasta cauza nobila – alaptatul la san. M-am gandit mult ce as putea scrie pentru a nu ma repeta si pentru a nu intra in clisee si abia azi, intorcanu-ma de la un flash-shopping de pauza de masa, am inteles clar despre ce vreau sa scriu in legatura cu alaptatul.

Mie mi-a placut sa alaptez. Pe langa faptul ca acest act era util pentru copilul meu, eu primeam doza mea de placere de la proces. Nicioadata nu mi-am simtit sanii mai la locul lor decat in acele 18 luni in care am trait dupa formula „cu tita in gura”. Atunci partea corpului meu care ori imi producea discomfort, ori imi da batai de cap, ori devenea tinta unor comentarii pe strada, ori servea de jucarie pentru barbatii vesnic in cautarea traseului de retur spre sanul protector al mamei, si-a capatat soarta pe care o merita de la facerea lumii. Alaptatul m-a readus la sanii mei. M-a impacat cu ei. Le-a dat un rost.

Prima senzatie care imi umple corpul atunci cand ma gandesc la o eventuala sarcina este senzatia pe care ti-o ofera alaptatul. Si privelistea pe care ti-o ofera, de acolo, de la inaltimea ochilor tai de mama. Si linistea. Si fericirea care alearga prin tine in ritmul laptelui care fuge prin canalele lui pentru a se revarsa in mare. In marea care e ascunsa in copilul tau.

Eu nu am trecut prin experienta altei placeri corporale mai mari decat placerea alaptatului. O placere totala. Care nu mai lasa loc de nimic altceva. Nici de ganduri, nici de asteptari, nici de regrete ca s-ar fi putut altfel. Alaptatul este, pentru mine, placerea suprema pe care mi-o poate oferi corpul meu de femeie. Perfecta. Absoluta prin echilibrul ei.

Primele zile de alaptat, sunt, de regula, un calvar. Dar cine a spus ca drumul spre perfectiune  e usor?

Pe scena mare

De 10 zile sunt mamica unei fetite de 8 ani. De 10 zile am intinerit cu 8 ani! Paradoxal, dar cu cat copilul meu creste, cu atat mai tanara ma simt. Acum o inteleg mai bine, stiu cum gandeste, la ce se asteapta. Acum m-am transformat si eu intr-o pustoaica care cauta oja cu „Hello Kitty”, care poarta ochelari de soare cu paiete si merge cu cea mai mare bucurie la McDonalds. Si culmea, nu ma simt vinovata, sau ridicola, sau mama iresponsabila. Ma simt bine. Ma simt vie, vesela, relaxata. Ma simt usoara. Si sunt usoara (am slabit cu 8 kg)!

***

In „Eat, pray, love” este un moment in care vraciul batran, pentru care autoarea si eroina cartii venise pe Bali, ii spune sa mearga acasa si sa inceapa sa faca meditatie balineza. Adica sa zambeasca. Sa zambeasca cu fata, cu mintea. Chiar si cu ficatul. Eu nu am facut deliberat meditatie balineza. Intr-o zi, insa, mi-am dat seama ca ficatul, stomacul, rinichii, mintea, ochii mei rad. Ca lumea care ma inconjoara este ca o carusela ce se invarteste, iar eu stau in mijlocul acestei miscari, usor ametita si fericita, ca un copilas de  vreun an, care chiuie de bucurie cand vede ceva care ii place. Viata a devenit ca o papadie in care sufli si puful se imprestie in toate directiile.Usor, pasnic.

Si daca m-ati intreba care e reteta, care e formula fericirii, eu nu as sti ce sa raspund. Poate lipsa agitatiei? Sau poate intelegerea ca totul e in capul nostru si ca nimeni nu ne este dator sa ne faca viata mai frumoasa, atat timp cat noi nu suntem gata sa o facem? Sau poate faptul ca nu mai lucrez si ma trezesc dimineata relaxat, ma intind, visez cu ochii deschisi, o simt pe Ilinca care vine sau, pur si simplu, ma gandesc la ea, apoi intind mana, iau cartea si citesc? Sau poate starea de vesnica indragosteala? Sau poate oamenii alaturi de care traiesc?

Sau poate toate impreuna?

***

Eu nu-mi imaginez cum as putea fi altfel. Si da, noi oamenii uitam usor greutatile prin care am trecut. Si da, noi tinem minte tot ce e mai frumos. Si aceasta memorie selectiva este un dar de la Dumnezeu.

Si da, eu nu ma gandesc la ziua de maine. Si da, eu imi permit acum lucruri pe care multe femei la anii mei doar le-ar visa. Si da, unele alegeri facute de mine sunt mai putin evidente. Dar sunt alegerile mele.

***

Atat timp cat am cu cine face shopping, cu cine imi vopsi unghiile, cu cine merge la concerte, cu cine ma certa, cat am pe cineva alaturi de mine care tine minte drumul de la Gara Centrala din Bruxelles pana la statia de autobuze, pe cineva pe care pot sa ma enervez si sa-i spun sa mai taca pentru doua minute, pe cineva care imi spune ca ma iubeste atat de mult incat nu-si poate lua ochii de pe mine, pe cineva care ma pupa pana la epuizare, pe cineva care creste alaturi de mine si care imi da atata tinerete, incat uneori ma gandesc ca ma voi trezi pe la 40 de ani cu par roz si pe role, tot acest timp eu sunt cea mai tanara, cea mai frumoasa, cea mai dorita. Fara artificii.

Regresez oare? Nu stiu. Dar ma simt atat de bine, incat ma gandesc ca, intr-adevar, viata incepe la 30 de ani. Ca tot ce a fost pana acum a fost doar o repetie. Apoi a urmat repetitia generala. Si, uite, acum am iesit si eu pe scena mare. Si cant, si dansez, si recit poezii, imbracata intr-o rochie usoara, cu parul despletit, desculta, cu sandalele in mana dreapta, iar cu stanga tinand microfonul.

 

Frumusete cu orice pret…sau ghid de supravietuire pentru mame care arata mai mult ca niste tati.

Eu, Ilinca, Amsterdam 2004

Nu sunt nebuna dupa chestii feminine si manichiura nu este primul lucru pe care il fac in ziua salariului. Si, pe de asupra, mai cred ca putine mamici, cu servici, casa, cu sot sau fara, cu parinti, in oras sau la tara, isi permit sa petreaca mult timp in fata oglinzii.

***

Dar daca te-ai trezit intr-o dimineata si te-a fulgerat gandul ca ultima data ti-ai epilat picioarele in luna octombrie sau te-ai prins la sedinta ordinara (sau, si mai strasnic, extraodrinara) a companiei ca iti ascunzi rusinata mainile sub masa, deoarece vecina are o manichiura impecabila, sau ca seful tipa mai tare la tine decat la colega care vine in fiecare zi „echipata” ca in revista „Marie Claire”, sa stii ca exista o problema!

***

Ilinca este o cocheta inascuta. Are o colectie de bijuterii impersionanta, de unde nu lipsesc bratarele si cerceii de aur, pandativele de argint, salbele din scoici si bratarile impletite, din margele de nisip, undeva in Sri-Lanka sau Guiana Franceza. Ilinca mai are rujuri, parfumuri, o crema de maini si o duzina de fustite cu volane si paiete. Mirarea mea este mare, deoarece eu, din blugii cei de toate zilele, nu ies si, desi, am o colectie frumoasa de bijuterii din metale pretioase, nu port practic niciuna. Dau vina pe lipsa te timp, pe lipsa de inspiratie sau, pur si simplu, stramb din nas si zic ca am chestiuni mai importante de rezolvat in viata. Mai mult decat atat, din momentul in care am devenit si mama si tata si cap de familie si unica sursa de existenta, ma port ca atare, ca un vanator, brutal, paros, fara multe fasoane si cu mersul putin incovoiat, de parca as duce un mistert pe umeri.

***

Am spus stop! Socant, scandalos! Femeia din mine s-a revoltat si a cerut dreptul la replica. Primul pas a fost mersul la frizerie. Si, ca sa ma simt mai importanta, am ales un „salon”, unde doua batai de foarfec intr-un par scurt, te costa peste 100 de lei, apoi mi-am ingrijit unghiile, iar azi (O, minune!) mi-am cumparat o oja. Procesul de transformare din Ratusca cea Urata in Lebada Alba va fi lung si anevoios, deoarece chiar m-am dezvatat sa petrec cate 45 de minute in baie, ungandu-ma cu lotiuni si gomandu-mi fata, dar stiu ca trebuie.

In primul rand, trebuie pentru ca imi creste acasa o fata si e frumos cand mama este exemplul de urmat, si ca minte si ca eleganta.

Trebuie, de aceea ca mama a fost o femeie extraodrinar de frumoasa si stilata si nu vreau s-o dezamagesc (desi stiu ca am facut-o de nenumarate ori).

Si inca un trebuie, deoarece e lucru stiut si stiintific stabilit ca femeile frumoase au o cariera mai reusita si barbati mai multi (tot frumosi) si vacante mai departe de Ucraina si Turcia si, cu putin noroc, geanta de la Hermes.

***

Asadar, acum incerc sa ma scol dimineata cu un gand pozitiv, deoarece atunci cand esti nevoita sa te scoli cu 5 minute mai devreme, poti fi orice, numai pozitiva nu. Apoi, ma impun sa stau in fata oglinzii mai mult de 3 minute reglementare in favoarea spalatului dintilor. Dupa care, imi zic ca ar fi frumos sa scot de la naftalina salba de margele din agat, lasate ca mostenire de bunica. Odata ajunsa la birou mi-am facut deja un obicei sa-mi schimb incaltamintea, pentru a nu-mi obosi piciorul in botini.

***

Urmatorii pasi sunt inscrierea la sala, masajul trimestrial si cat mai mult timp la aer liber, pentru luminozitatea tenului.

Ilinca va fi mandra de mama ei!

Istoria unei naşteri

Unul din evenimentele marcante, în opinia mea, din acest an din viaţa Chişinăului (si din cea a întregii ţări), este apariţia pe lume al celui de-al trei-lea copil al Natei Albot. (Ea născuse chiar in timpul cînd noi ne făceam bagajele si ne cumpăram biletele de avion) Naşterea acestui copil m-a bucurat nespus de mult! M-am gîndit atunci: uite, Nata a făcut ceea ce am vrut eu să fac, am ezitat să fac şi, într-un sfîrşit, nu am făcut.

Nata Albot şi-a născut fetiţa în apă, acasă. În Chişinău, Republica Moldova.

Or, eu mă pregăteam să nasc acasă, numai că în Amsterdam, Olanda. Într-o ţară unde aproape 40% din femei nasc acasă, cu o moaşă lîngă ele, Nata ar fi fost o oarecare, o persoană care se supune sistemului lor de sănătate, unde sarcina şi naşterea sunt considerate procese naturale şi unde intervenţia medicală în aceste procese se reduce la minimum. În Moldova naşterea acasă e cu totul altă poveste.

Să nu uităm că „monopolul” naşterilor, la noi în ţară, îi aparţine statului. Cu cîţiva ani în urmă, clinicilor private li s-a luat dreptul de a monitoriza sarcinile si de a asista naşterile. Atunci cînd nu ai alegere, te conformezi sistemului. Sau mergi împotriva sistemului, îţi iai acest drept de „a alege”. Ceea ce a şi făcut Nata Albot. Ceea ce aş face şi eu, doar că peste cîţiva ani, după un bun antrenament psihologic şi fizic.

În cele din urmă, fiind prea tînără, prea speriată de prima sarcină, prea nesigură pe forţele mele fizice şi psihice, am născut la spital. Şi nu pot spune că este cea mai frumoasă amintire din viaţa mea. Chiar dacă am dat viaţă la rîndul meu.

De fapt, cred că medicii europeni nu se deosebesc cu mult de cei moldoveni. Deşi eu eram cea care naşte, cea care ar trebui să fie avantajată, ascultată şi ajutată, a trebuit să nasc cum au vrut ei: culcată pe spate 10 ore în şir, cînd cea mai mare dorinţă a mea era să mă scol, să merg, să-mi ascult corpul, să-mi simt copilul, fară perfuzii, tub cu oxigen în nas, aparat de măsurat tensiunea. Şi toate astea pentru o femeie absolut sănătoasa!

Revenind la Moldova: cred că e o aberaţie cumplită să nu laşi femeia să aleaga unde să-şi nască copilul, în ce condiţii să-şi aducă pe lume progenitura. Copilul este în primul rînd al mamei, mai apoi, al părinţilor ca uniune şi, doar în cele din urmă, al statului. Şi, vrea statul sau nu, noi avem dreptul să decidem unde naştem.

Iată de ce naşterea acasă a copilului nr. 3, a fetiţei Sonia, m-a emoţionat atît de mult, de parcă ar fi fost o victorie personală.

PS: un interviu interesant cu Nata Albot, unde ea ne povesteşte despre naşterea cu pricina şi ne vorbeşte despre cum vede ea maternitatea.