Copiii extrem de onesti. Ce facem cu ei?

In troleibuz. Mama si fiica urca.

Fetita de vreo 7 ani, durdulie, rumeoara, cu parul prins frumos, ingrijita. Genul eminenta si foarte constiincioasa. Mama moale, placuta, o femeie langa care vrei sa te intinzi, sa-ti pui capul pe genunchii ei si sa o lasi sa vorbeasca. Taxatoarea, un personaj secundar, dar decisiv in istoria noastra, e in capatul opus al troleibuzului.

Cum intra, fetita, ca un soldat la datorie, in plin exces de zel si foarte dornic sa fie remarcat de sergent, incepe s-o apostrofeze pe mama:

– Plateste! De ce nu platesti? Plateste, hai!

Mama ii explica calm si duois ca doamna taxatoare inca nu s-a apropiat, ca trebuie s-o astepte, ca vor plati neaparat. La care fata, parca necrezand deloc ce-i spune maica-sa, o tot tragea de poala:

– Mami, plateste! Hai, mami! Si, insfacand banii ce-i tinea mama-sa, a inceput sa fluture cu ei, spre taxatoarea care nu mai avea cum sa nu le observe.

Mateo Falcone ar fi mandru de asa copil. Cu principii, cu morala, cu lectia onorii invatata. Dar, la fel cum intotdeauna am interogat decizia lui Mateo Falcone de a-si executa feciorul, pe nume Fortunato, pentru faptul ca l-a predat jandarmilor pe fugarul care a cautat adapost in casa lor, asa si acum, fiind parinte, ma interoghez cat de departe trebuie sa ajunga onestitatea si corectitudinea propriului copil? Si daca noi, parintii, suntem in stare sa influentam intelegerea lor al adevarului si necesitatii de a fi onesti in orice imprejurare si cat de corecta si necesara ar fi aceasta dorinta de a ne influenta copiii?

Dilema mi se pare una de zile mari. Pe de o parte, orice parinte (de acord, generalizez, dar, oricum, sunt de parere ca majoritatea oamenilor se cred de partea buna a actiunii) isi doreste sa creasca o progenitura onesta, corecta si cu principii morale sanatoase. Daca nu de dragul copiilor, atunci de dragul propriei valori in ochii care se privesc in oglinda. Pe de alta parte, stim cat de mult ne poate salva o minciuna nevinovata, un siretlic sau un adevar spus doar pe jumatate. Putem oare face o clasificare a adevarului si a o servi copilului nostru, ca pe o pastiluta necesara, daca nu supravietuirii, atunci, barem lipsei durerii de cap? Or, dupa cum multi dintre noi stim, onestitatea purtata ca un steag in fruntea coloanei, nu e decat o bataie de cap, care se plateste mai scump decat o cutie de pastile antinevralgice.

Sau poate folosim tactica dublelor standarde? Invatam copilul ca trebuie NEAPARAT sa achitam calatoria in transport, iar cu prima ocazie, cand copilul nu ne vede, sa ne aranjam astfel, incat sa nu o platim? Acest exemplu este unul nevinovat, dar reprezentativ. Ce facem, insa, atunci cand, educandu-ne copilul in conformitate cu cele mai inalte valori si principii, ne trezim ca acesta ne vinde, in stilul copiilor din „1984”? Ne felicitam pentru munca educationala de o calitate exceptionala sau ne intrebam ce am facut nu „asa”?

In fine, cu varsta am inteles ca onestitatea „pana la capat” este un handicap. Oamenii onesti sunt marginalizati. Insasi societate a fost construita in jurul unor iluzii, minciunele, jumatati de adevaruri sau cvasi-adevaruri. Un copil extrem de constiincios, onest pana la durere, va fi un ousider. Ne place noua sa nu, vrem sa recunoastem sau nu prea, dar nimeni nu are nevoie de un al doilea Hristos la scara de familie. Cu atat mai putin parintii, care ar vrea sa poata gesticula din camera vecina in semn de „Nu, nu sunt acasa!”, in momentul in care au impins copilul sa raspunda la un apel telefonic nedorit, fara sa trebuiasca sa-l traumatizeze, dupa ce i-au spus ani la rand ca sa minti e rau.

Intrebarea e simpla. Ne prefacem in continuare in sfinti sau le-o spunem pe sleau „E imposibil sa fii sincer pana l capat!”?

PS: La fel cum e imposibila schimbarea pana la capat in aceasta tara.

Mateo Falcone de Moldova

Eu nu inteleg de ce noi nu avem scriitori in tara asta? Din astia care sa editeze carti care ar fi traduse in zeci de limbi. Nu de alta, dar subiecte avem. Cu carul.

Stai o saptamana prin vreun sat din Moldova si te umpli de idei. Dupa Ev Mediu nu trebuie neaparat sa pleci intr-un satuc din Kurdistan, e suficient sa iei marshrutka de la Gara de Nord sau Sud sau Centrala, in orice directie, sa cobori in centrul oricarui sat, sa intri in magazinul alimentar, care e si bar prin cumul, si in 30 de minute iti vine o idee de o povestire.

Pe la 16 ani am citit povestirea „Mateo Falcone” de Prosper Merimee. Pana azi o povestesc cu orice ocazie. De azi cred ca o voi inlocui cu povestea baiatului fara un deget. Asta deja nu e literatura. Asta e viata. Ca la Moldova.

deget

foto: screenshot prime.md