Independenta financiara sau costul maturitatii mele

Aseara i-am spus Ilincai cuvintele pentru care il detestam pe tatal meu „Cat mai ai sa scoti bani din mine? Numai bani, bani, bani!”. Cand mi-am dat seama ca vorbesc exact asa cum n-as fi vrut sa-mi vorbeasca nimeni niciodata, mi-am ars o palma imaginara si m-am ascuns in alta camera de rusine.

Azi dimineata oricum i-am dat suma ceruta. 100 de lei pentru lectiile de pian, altii 100 pentru cheltuielile de la ultimul sunet. Copilul a cerut, de aceea ca de la el tot au cerut.

***

Eu fac parte din femeile care aduc bani in casa. Eu sunt pilonul bunastarii materiale a catorva oameni. Eu sunt cea de care depind cateva lucruri din viata pentru care se poate de platit in numerar sau prin transfer. De salariul meu depinde cate kilograme de capsuni vom manca in acest sezon. Tot de salariul meu, si de abilitatea mea de a gestiona bugete, depinde daca Ilinca va lua lectii de pian si dansuri sau pictura si daca ea va avea vacanta la mare. De mine mai depind cizmele mele de iarna, masina noua de spalat, eventuala reparatie si alte 20 de maruntisuri care par sa faca viata mai confortabila. Ca nu am masina si apartament tot depinde de mine. Inca nu am reusit sa strang atatia bani.

Independenta mea financiara a fost un teritoriu pe care l-am cucerit an cu an, hectar cu hectar, leu cu leu. Istoria tine minte ca am inceput sa castig bani de la 18 ani. Istoria mai stie ca acasa tot mama era femeia pe umerii careia era bunastarea tuturor – ea a ramas singura cu doi copii cand eu aveam 15 ani. Cum a reusit ea sa faca din noi oameni cu facultati si alte zeci de talente, numai ea stie. Eu, insa stiu ca meniul nostru era alcatuit exclusiv din fasole si paine cu magiun, iar gustul bomboanelor il uitasem cum uitasem viata dinaintea vietii noastre. Si sa stiti ca acest fapt a fost o motivatie destul de serioasa pentru ca sa incep sa-mi acopar singura cheltuielile, pana am ajuns sa-mi platesc in proportie de 80% studiile in ultimul an de facultate.

Mama, insa, si azi, daca cineva ar intreba-o, ar spune ca ea si-ar fi dorit o alta viata pentru fata ei. Sunt zile, cand si eu as spune ca viata, in care eu nu eram sursa principala de venit, era mai simpla si mai lispita de griji. De obicei, in astfel de zile ma asez pe prispa imaginara, pun capul intre palme si incerc sa plang. Despre ca asa mi-i soarta, despre cum am fost proasta cand eram tanara si am vrut autonomie, despre vecina Aurica care are blana noua, de aceea ca barbatul i-a luat, despre cum eu degraba n-am sa-mi pot lua casa, de aceea ca dintr-un salariu casa nu-ti iei, despre cum as face eu reparatie inca in doua camere, dar vara asta plecam la mare, asa ca, reparatie ramane pentru alt viitor apropiat.

Realitatea, insa, este ca lacrimile nu vin. De aceea ca stie inima mea ce stie. Ea stie ca placerea de a baga mana in buzunar si de a gasi acolo bani castigati cinstit este imensa. Ea mai tine minte anul in care eu m-am convins ca sunt in stare sa intretin o familie mai mult decat deasupra pragului saraciei. Cat de fericita eram in acea vara cand am putut sa achit vacanta la mare a mea, a Ilincai si a mamei. Pentru asta a trebuit sa administrez strict fondurile, sa tai din cheltuieli pentru domeniile ne-prioritare, sa revizuiesc politica bugetara si inca o data sa trec in revista toate principiile mele de viata. And I did it!

Eu nu stiu daca am dreptul sa ma mandresc cu aceasta independenta financiara, desi, uneori parca puricile orgoliului ma mananca undeva sub coasta. Pe de alta parte, inteleg ca acesta a fost un drum lung pe care m-am pornit de buna voie si pe care voi merge inca multi ani, pana in ziua in care imi voi putea spune ca, gata, pana aici am vrut sa merg, mai departe las’ sa mai mearga si altii, acum imi ajunge atat cat am.

Adevarul este ca din momentul in care am redevenit femeie libera, dar foarte dependenta de un cineva care sa-mi asigure confortul material (oamenii se obisnuiesc repede cu bunisorul) si pana in momentul in care sa fiu capabila sa intretin o familie, am trecut prin mii de stari, de la disperare si neputinta de a face cele mai banale lucruri pana la satisfactia de a sti ca ASTA e facut de mine. Si chiar daca sunt seri in care capul meu se transforma intr-un aparat de casa din cele ce erau prin magazinele sovietice, iar sufletul cere numai placeri neconditionate si nepatate de ochiul dracului, eu stiu cine a invins in lupta intre fiinta lenoasa, lipsita de initiativa, dependenta si convinsa ca cineva este dator sa o intretina din simplul motiv ca e asa si fiinta pe care multi oameni o percep ca pe un robotel care stie sa judece, sa decida, sa mearga, sa riste. Aceasta cred ca este lectia maturitatii pe care eu am invatat-o.

Cum mi-am castigat eu vacanta de vara

De doua zile in casa e iarasi dezordine, murmur si forfota. De doua zile laptele a devenit un aliment indispensabil, iar culcatul la ora 10 un must. Nu e mare ghicitoare aici. S-a intors Ilinca! Inalta, bronzata, cu carne pe oase, matura. O Ilinca care stie sa-si impatureasca hainele si care nu asteapta ca eu sa fac isterie pentru a veni la masa.

Cat face o vara in viata unui copil! Dar cat face vara in viata unui parinte!

***

Nicio clipa nu am incetat sa ma consider o norocoasa, o mama care are toate sansele sa-si pastreze nervii intacti si tenul luminos din simplul motiv ca odorul are unde isi petrece o parte din cele trei luni de vara. In aceeasi ordine de idei, nu stiu ce m-as face fara cele 4-6 saptamani de respiro. Da, sigur, as accepta situatia asa cum este. As continua sa-mi indeplinesc functia de mama, pe unde cu bucurie, pe unde scrasnind din dinti. As intelege ca majoritatea parintilor sunt intr-o barca cu mine. Nu m-as lamenta. As duce mandra steagul maternitatii in fruntea coloanei. Dar, totusi, cat e de bine ca nu e asa! Cat e de bine ca sunt bunei, tati divortati, strabunei! Cat e de bine sa stim sa mentinem relatii bune cu toti, pentru ca copilul nostru sa aiba o viata armonioasa si pentru ca noi sa putem iesi in vacanta vara de vara.

Secretul succesului este ca aceste relatii trebuie intretinute. Fostii socri sunati si intrebati de sanatate, tatal copilului tinut la curent cu viata progeniturii sale, felicitat cu diverse ocazii, strabuneilor de amintit ca exista o fetita intr-o tara indepartata pe nume un pic caraghios de „Ilinca”. Oamenii trebuie motivati sa vrea sa faca parte din viata ta. Motivati sa nu uite de membrii de familie aflati intr-o situatie mai deosebita. Motivati sa vrea sa-i trateze tot atat de bine cum ii trateaza si pe nepotii de pe loc.

***

Eu mi-am invatat lectia repede. Odata intoarsa acasa la mama, cu Ilinca in carca, odata primele crize de disperare si victimizare depasite, am inceput sa torn fundamentul unor relatii acceptabile in jurul copilului meu, care nu trebuia sa sufere mai mult decat suferea deja in urma acestei separari. Acea perioada a fost printre putinele in care am tinut cont de ce zic femeile de langa mine, trecute prin viata si obisnuite sa faca compromisuri. Iar cel mai valoros sfat a fost cel ca de copilul tau ai nevoie doar tu. Si nici tatal, nici buneii nu se vor implica atat timp cat tu nu le vei mentine interesul fata de copilul tau. Dur, dar adevarat. Am ascultat. Mi-am inghitit mandria supradimesnionala si am inceput sa scriu e-mail-uri. Cu descrierea in detaliu a vietii noastre din Chisinau, cu istorioare din viata Ilincai, cu intrebari politiocoase despre viata „lu’ singuri”. Am inceput sa sun cu divrese ocazii. Si, culmea, de cate ori Ilinca facea crize de isterie sau se imbolnavea il sunam pe taica-sau sa stea cu ea de vorba, sa o consoleze, sa fie prezent. In fine, sa nu uite ca are un copil de 4 ani care trebuie crescut. Chiar si de la distanta.

Si iata asa, an de an, din compromis in compromis, din lupta castigata in lupta castigata, copilul are vacante frumoase alaturi de familia sa din Franta. Iar eu in acest timp…Mmmm…(despre asta maine).

On the road

Cele doua valize sunt gata. Ilinca si-a luat jumate din dulap. I-am scos noaptea, pe ascuns, ceea ce nu avea niciun sens sa duca cu ea.

Eu mi-am luat cele patru tricouri traditionale. Si o fusta. Plecam, totusi, la Paris. Azi la amiaza.

Sunt emotionata. Pentru ca sunt asa intotdeauna inainte de a pleca undeva. Pentru ca ma rup greu de mediul de aici. Pentru ca atunci cand zbor cu avionul nu reusesc sa simti schimbarea de aer in mod gradual. Totul imi cade in cap ca o ploaie de vara, prinzandu-ma in plina strada fara umbrela.

Si, apoi, plec prima data impreuna cu Ilinca intr-o calatorie ce iese dim hotarele unui hotel ultra allinclusive. Vom fi doar noi doua pe parcursul unei saptmanani intregi. Eu nu voi putea evada de la pozitia mea de mama. Fara internet, fara prieteni, fara posibilitatea de a o lasa acasa si a iesi pentru 2 ore la o suieta cu vreo amica, voi fi, in sfarsit, doar a ei. Asa cum si-a dorit ea dintotdeauna. Si asa cum imi doresc si eu in zilele in care simt ca mama din mine a atipit sub leganatul duios si promitator al propriei mele mame.

***

Paris-Bruxelles-Leuven- Festivalul Rock Werchter-Bruxelles- acesta este traseul nostru, cu oprire obligatorie la Turnul Eiffel, comandata de Ilinca (ea inca nu stie ca va trebui sa stam 2 ore la coada). Am mai introdus in program o plimbare cu vaporul pe Sena pe perimetrul cartierelor centrale ale Parisului, o seara de spectacol la care am fost invitate de un prieten, actor intr-o trupa de amatori, multe-multe picnicuri la iarba verde si o doza sanatoasa de dolce far niente in Jardin des Tuileries. Oh, Paris, Paris!

Bruxelle-ul inca ramane o enigma pentru mine. Acolo ne vom lasa ghidate de gazda noastra.

Festivalul Rock Werchter este punctul culminant al calatoriei noastre (si punctul de la care s-a pornit, de fapt). Apoi, ambele vom pleca pe drumuri separate. Ilinca – la bunei in nordul Frantei, eu – la prieteni in Olanda.

***

Urati-mi in gand drum bun si inspiratie in aceasta calatorie initiatica!

foto: de aici

Despre alegerea de a nu fi o mama „perfecta”

Eu am alaptat-o pe Ilinca pana la ai ei un an si jumate. Intr-o seara ea a decis ca nu mai are nevoie de laptele meu. Eu am fost oarecum ok cu aceasta decizie, desi pana acum imi lipseste senzatia placuta cand copilul se infige in sanul tau si nu te lasa pentru cateva minute. Eu alaptam peste tot. Nu aveam nicio problema sa ma asez pe o banca in parc sau la o terasa si sa-mi scot discret sanul din camasa pentru a-mi hrani copilul. Desi as mai fi alaptat, familia mea era de alta parere. Dar cui ii pasa? Mie nu. Am auzit fel de fel de aberatii cum ca mi se vor lasa sanii pana la buric, ca ma voi ingrasa sau ca voi slabi prea tare, ca copilul va deveni nu stiu cum si nu stiu ce. Eu am rezistat si mi-am continuat drumul, „cu tita in gura”, vorba ceea. Pana Ilinca nu a decis ca gata, e fata mare si independenta.

Dar cat de mult mi-ar fi placut aceasta ocupatie, cred ca nu as fi intins-o dupa 2 ani ai Ilincai. Si nu din cauza presiunii sociale, ci mai mult din motive pur egoiste. Dupa noua luni de sarcina, un an jumate de alaptat, si tot atatea nopti cu somn dozat, pentru mine devenise evident – conceptul de attachment parenting este din categoria science fiction-ului. Iar eu nu sunt pasionata de acest gen.

***

Ultima coperta a revistei „TIMES” a starnit un adevarat zumzait printre femeile de partea cealalta a Atlanticului si asta dupa ce Jamie Lynne Grumet, o mamica de 26 de ani din Los-Angeles, a pozat alaptandu-si fiul de aproape 4 ani. Reactiile sunt diverse si incep de la „Alaptam sau nu pana la asa o varsta inaintata a copilului?”, „E morala sa nu aceasta alegere?” si „Sa alaptezi pana la 6 ani e natural si sanatos!” pana la „Unde se opreste interactiune mamei cu copilul?” Americanii sunt atasati de acest debat inca de pe timpurile hippiotilor, acum insa, odata cu moda la tot ce ne apropie de pamant, natura si esenta noastra animala, spiritele s-au incins de-a binelea.

Sa va spun ce cred eu.

Copilul nu trebuie sa fie in centrul familiei. Si nici mama nu este o anexa a copilului. Si toate ideile, acum foarte la moda, precum ca mama trebuie sa apartina in intregime copilului, sa fie una cu el, sa-l poarte peste tot, sa se dedice in exclusivitate acestuia, sa nu-l lase pe seama rudelor sau a dadacelor nici macar pe cateva ore – imi par o exagerare. Si nu ma va convinge nimeni ca un copil crescut la sanul mamei pana la 4 ani, purtat in sling cam tot pana atunci, dormind alaturi de parinti mai des decat doar in zilele „de sarbatoare”, va creste un om independent si pregatit sa infrunte unele adversitati ale vietii. Care neapart vor aparea.

Copilul se creste impreuna cu tot satul. Sau cu tribul, comunitatea, cooperativa sau, daca va place, cu colhozul. El are nevoie de diversitate, de fete diferite, de voci care nu se aseamana, cu atitudini si cerinte deosebite de cele ale parintilor. Eu am vazut suficiente cazuri de copii care traiesc in simbioza cu mamele lor si vreau sa va spun ca aceasta este o priveliste trista.

Si apoi, in cazul in care esti mama singura si nu-ti poti permite sa te dedici non-stop puiului tau, ce faci? Culpabilizezi toata viata? Te transformi in sclava copilului, pentru a compensa faptul ca nu poti fi mama perfecta care il poarta toata ziua lipit de san si ii face branza de casa?

Dar cum ramane cu femeile care sunt cu tatal copilului alaturi, respectiv cu un venit asigurat, dar aleg sa nu stea acasa mai mult de 6 luni? Cu ele ce facem? Le condamnam la moarte prin bataia cu pietre in vazul lumii?

Adevarul este ca ce n-ai face, oriucm nu vei fi mama ideala. Nici in ochii lumii si nici in ochii tai. Daca alaptezi putin – esti o mama rea, daca alaptezi mult – esti o ticnita, daca iesi la lucru dupa primele luni ale copilului – esti o nesimtita, daca stai acasa 3 ani – esti o closca sau o ratata.

Printre prietenele mele sunt femei care au ales sa stea acasa, onest, 3 ani de concediu de maternitate, sunt si femei care au iesit la lucru dupa primele 4 luni ale copilului, altele sunt implicate intr-o activitate part-time, impartindu-si timpul intre copil si viata sociala. Fiecare si-a facut alegerea sa, in dependenta de posibilitati si temperament. Si asta imi pare cea mai sanatoasa atitudine.

PS: Blogul mamicii de pe coperta este imposibil de accesat, serverul nu a rezistat celebritatii.

PPS: va recomand sa cititi la tema: Mother Madness

Despre paine cu magiun si cea mai incredibila mama

Ca sa am ce incalta in prima zi de facultate, mama a strans de la toti colegii  sai 160 de lei. Atat costau pantofii cu toc pe care pusesem ochiul intr-un magazin comercial din centrul Chisinaului. In acea dupa-amiaza am intrat in magazin cu un teanc de bani in mana. Aveam 160 de lei in bancnote de 1 si 5, mototolite, vechisoare. Mama a facut tot posibilul pentru ca fata ei sa aiba ce incalta in prima zi de viata matura.

Primii doi ani de facultate am indurat foame. Poate din cauza asta nici acum nu sint satula si de cate ori sint invitata undeva ma gandesc, fara sa vreau, daca va fi sau nu mancare.

La fiecare salariu mama ne intrunea intr-o sedinta extraordinara pentru a decide cine se va face luna aceasta cu o pereche de sosete sau colanti noi si cine va astepta.

Paltonul, croit dupa fason frantuzesc dintr-un tweed cumparat inca de bunica pe timpul cand unicul croitor serios din tirg era un evreu, mama l-a platit impreuna cu toate prietenele sale. Nu mai avea nimeni palton ca la mine.

***

Painea cu magiun a ramas pentru mine un simbol al saraciei. Am mancat doua ierni la rand paine cu magiun. De sarbatori mancam fasole. Duminicile erau petrecute in ritmul dezghiocarii samburilor de bostan. Toate erau aduse de la bunica de la tara.

Eu nu mai stiu de unde mama a gasit bani sa-mi ia cizme cu blana. Insa, stiu ca era plina de datorii ani la rand. Lua dintr-o parte ca sa dea in alta.

Dupa anul doi de facultate am inceput sa lucrez. Banii pe care ii castigam imi ajungeau sa-mi port de grija fara a o pune pa mama la cheltuiala. Imi administram cu atata talent bugetul, incat m-a dus capul sa-mi fac reparatie in camera dupa anul III.

***

Aceste timpuri sint deja departe, iar amintirea lor mai este vie…vorba poeziei. Desi, de cate ori mama incepe sa depene memorii din anii de criza, eu ma grabesc sa schimb subiectul. „Acum e altceva. Acum e bine. Lasa trecutul acolo unde ii e locul”.

Uneori imi trece prin cap ca totul a devenit prea confortabil. Ca odata cu magiunul pe care l-am scos din viata mea, am scos si spiritul razboinic cu care ma trezeam dimineata pentru a castiga batalia. E de ajuns oare sa ai unt pentru a-l unge pe paine pentru a fi impacat cu viata? Mama zice ca nu. Ea crede ca fetele ei trebuie sa traiasca altfel.

 

 

Craciun bisect

In calendarul meu, acest an este bisect. Inteleptii si astrologii de tot soiul susutin ca un an bisect este un an al incercarilor, cumpenelor si sacrifciilor.  Am gustat cate putin din toate, acum a ajuns si randul mancarii de peste, numita „sacrificiu”.

Sacrificiul meu din acest an este ca sarbatoresc Craciunul fara Ilinca. Craciunul fara Ilinca este mai putin Craciun, mai mult Paste. Aceasta, insa, ne-a fost intelegerea cu tatal ei – un an cu mine, un an cu el. Si fiecare se supune cand ii vine randul.

Cand Ilinca pleaca, pregatirile sint mari. Companii aeriene, notar, serviciu vamal care in fiecare an trebuie sa-mi raspunda la aceeasi intrebare, invoire de la scoala, mici cumparaturi, cadouri ce asteapta sa fie mpachetate. Totul trebuie sa fie pus la punct cand fata pleaca la tata. Or, Ilinca e, mai mult decat orice, fata tatei.

M-am obisnuit deja sa supravietuiesc acestor mici vacante, cand trebuie sa inventez altceva in locul activitatii de mama, care ma ajuta sa gasesc in fiecare seara motiv sa nu ies in oras la o sueta. De obicei, ma simt foarte amuzant cand in toata casa sint doar eu si mama mea, de parca cei 8 ani care ma despart de ziua in care am plecat din cuibusorul caldut pentru a deveni sotie si mama la randul meu, nici n-au existat.

Mama coace placinte si copturi, eu imi ocup cuminte timpul cu diverse maruntisuri, vorbesc la telefon cu aceeasi prieteni de acum un secol, citesc carti, exact asa cum citeam serile de iarna cand eram studenta. Totul pare ireal, de parca timpul s-a oprit, in asteptarea Ilincai care, intorcandu-se, va porni din nou ceasul vietii.

Intre timp, Ilinca e fericita. Vad licariri in ochii ei de cate ori ne vorbim pe Skype. Gura pana la urechi, parul valvoi- scapat de sub tirania bunicai, coafeza prin vocatie, care incearca sa recupereze timpul pierdut la un servici deloc femenin- Ilinca devine intruchiparea unui ingeras de fata. Dar cum altfel? Tata nu trebuie dezamagit.

Eu demult m-am impacat cu aceste mici „nedreptati”. Cu un Craciun complet doar o data la doi ani si cu un copil care se transforma doar sub privirile tatalui sau.

Cel mai important in aceasta poveste de Craciun este ca fetei mele ii stralucesc ochii. Ilinca e fericita = eu sint fericita. O axioma.

Despre usi deschise, femei indraznete si destinatii de vis

Cand aveam 20 de ani strasnic ii invidiam pe oamenii care „au fost undeva”. „Undeva-ul” cela putea fi Moscova, Sofia, Bucuresti. Oriunde. Si cum pe timpuri, unica posibilitate sa iesi din tara erau tot felul de cursuri, work-shop-uri, conferinte, seminare si burse, iar eu categoric refuzam sa fac parte din tagma „ong-istilor” preocupati de „coffee break-uri” si forma pixului  de la ultima conferinta, nu-mi ramanea decat sa visez cu ochii deschisi si sa astept ziua in care voi pleca si eu undeva.

Ziua ceea a venit. Am fost trimisa sa fac practica de vara la TVR Timisoara. Pentru 2 saptamani! Acea iesire fost momentul care mi-a schimbat viata definitiv. Datorita acelei iesiri eu inca ies.

Timisoara a adus dupa sine Sighisoara, apoi Constanta si Mamaia. Peste un an a urmat Franta. Apoi Elvetia, Germania, Olanda, Belgia, Turcia si Cehia.

Usa mea a fost deschisa de catre decanul facultatii. Apoi a fost tinuta intredeschisa de tatal Ilincai, ca mai tarziu sa mi-o deschid singura de cate ori simt nevoia.

***

Important e sa gasesti usa si sa n-o lasi sa se inchida. Si mai important este sa nu lasi pe nimeni sa-ti inchida aceasta usa spre lumea mare. Nu mai putin important este sa nu astepti ca intr-o zi va veni „el” si iti va deschide usa si te va scoate, te va duce, te va plimba. El poate si va veni, insa se poate intampla ca va fi prea ocupat de proria sa persoana, prea comod sau, pur si simplu, alergic la deplasari. De cate ori am auzit de la femei „Atat de mult mi-ar placea sa calatoresc! Sotul, insa, nu vrea…”. Sotul nu vrea, insemna ca stam acasa.

De cand sunt femeie independenta, mama singura si pisica libera, las Chisinaul in urma cu orice ocazie. Ocaziile, insa, mi le organizez singura, ca revansa impotriva timpului in care am asteptat  solutia de la oricine, numai nu de la mine. Oricare destinatie poate fi o sarbatoare, indiferent de distanta parcursa. Pentru mine orice se masoara in „unde as putea pleca cu acesti bani sau unde as putea pleca in acest week-end/3 zile libere?” O schimare de loc, de aer si de perspectiva imi lasa o senzatie de fericire care dureaza mai mult decat euforia dupa cumpararea unei perechi de pantofi. Din aceasta cauza am la activ mai putini pantofi decat plecari.

***

Morala este simpla – iesiti, dragi femei, din casa! Nu asteptati, nu amanati, nu planificati vacanta de vis, care poate va ramane doar un proiect ce n-ati stiut sa-l puneti in practica. Sunt o sumedenie de destinatii despre care nici n-ati banuit ca va pot impresiona sau imbogati. Nu aveti nevoie de nimeni pentru a bea o cafea in portul de la Odesa sau pentru a va plimba o seara pe Hreasciatik, bulevardul central din Kiev. Senzatiile insa vor fi de milioane. Si in acea clipa de glorie personala veti regreta un singur lucru – ca nu ati urcat in autobuz/tren/avion cu cativa ani mai devreme.

foto: pentru a lumina ziua