D’ ale crizei primavaratice

Mama mi-a spus azi ca pana la 35 de ani viata unei femei mai este cum este, dar dupa 35 timpul trece atat de repede, incat te trezesti ca nu ai inteles de unde te-ai pornit si unde ai ajuns.

Eu o ascultam amestecand in tigaie mancarea pentru Ilinca. Impreuna cu lacrimile mele, pe care tare ma rusinez sa le arat cuiva.

Azi am avut o revelatie neplacuta. O fi poate de vina primavara asta capricioasa, care imi aduce tristete si care mi-a furat o duzina de vise.

Azi am inteles ca eu poate nu voi avea niciodata casa mea. Ca va trece timpul si eu asa si voi locui „la mama”, unde nu e rau, dar nici bine tare nu e. De aceea ca nu este casa mea. De aceea ca canapeaua din salon nu se va transforma niciodata in pat de dormitor, cat de mare nu ar fi ea.

Azi am trecut printr-o deziluzie sora cu disperarea. O deziluzie ca o palma uda pe obrazul proaspat machiat.

Posibilitatile din viata mea sunt destul de limitate. Din cauza ca sunt femeie, din cauza ca sunt mama singura, din cauza ca trec de 31 de ani, din cauza ca sunt singurul pilon al bunastarii intr-o familie formata doar din femei, din cauza ca in tara in care traim unica posibilitate pentru o femeie sa se faca cu o casa, este sa se marite reusit. Sau sa se nasca in familia reusita.

Azi, in plus, mi-am dat seama ca mi-au ramas vreo 5-7 ani pentru a mai face copii. Iar 5-7 ani trec atat de repede! Si an de an suntem vesnic ocupati. An de an ne promitem ca de data asta punem ceva bani deoparte. An de an ne amagim ca generatia noastra va fi inca tanara si la 45 de ani. Dar nu e chiar asa. Dovada sunt prietenii care au deja riduri destul de vizibile. Dovada sunt prietenele care la 35 de ani inca nu au nascut si speranta lor moare saptamana cu saptamana.

Azi m-am gandit ca viata e nedreapta. Ca, ce naiba, gata? Gata? Tot ce mi-a ramas sunt vacantele cu singurul copil? Tot ce mi-a ramas este sa ma uit cu duiosie la bebelusii femeilor mai tinere? Tot ce mi-a ramas este sa privesc dintr-o parte cum amicele mele se muta in casa noua, de aceea ca si-au gasit o partida buna?

***

Sau poate aceasta stare se numeste criza de la 30 de ani? Exista oara asa criza? Si daca ea exista inseamna ca va trece ca orice criza? Si poate nu trebuie decat de asteptat si de baut vitamine…

Despre cum eu azi dimineata nu mi-am dus copilul la scoala

Eu nu mi-am dus azi copilul la scoala. Mama, daca ar fi putut, ne-ar fi pus pe ambele in ungher. Eu, insa, stateam si radeam pe sub mustata. In sfarsit, in sfarsit, eu am copilul meu si pot foarte calm sa-i dau voie sa nu mearga la scoala. Si pana in clipa asta, in care scriu, ma gadila undeva la lingurita, de parca am facut o mare nazbatie, de care nimeni nu-si va da seama si pentru care nimeni nu ma va pedepsi.

Cu toata libertatea din capul meu, sunt inca teritorii pe care nu le-am cucerit. Si pentru care lupt zi de zi. Uneori mai timid, alteori mai indraznet.

Azi dimineata am decis ca Ilinca a avut o saptamana prea stresanta, prea multe lacrimi, prea multa durere de cap si stomac. Si ca ea trebuie sa se odihneasca o zi in plus. Chiar daca ei trec azi impartirea. Dumnezeu cu ea, cu impartirea. Ea sta acasa in camasa de noapte, sosete de lana, parul lung pana la brau, blond si zburlit si deseneaza. Si se cearta cu bunica, care e tare nemultumita ca a crescut o fiica iresponsabila care o strica si pe nepoata-sa.

Eu, insa, triumfez. Exact ca un copil caruia i s-a interzis sa iasa dupa portita, iar el, adunandu-si toate gandurile si fortele, a impins portita si a iesit in drum. Putin timid, putin infricosat, dar el a facut si acest pas! Si e atat de mandru de sine si totodata speriat. O bucatica de pamant strain a devenit a lui, el si-a acordat-o prin curaj si nu are de gand sa renunte la aceasta victorie minuscula.

Or, noi suntem toti plini de programe educationale, clisee, idei despre cum trebuie sa fie viata, familia, dragostea si chiar oamenii care ne inconjoara. Iar acestea, de foarte multe ori, sunt total opuse ideilor si convingerilor noastre proprii, adanci, personale. A celor care, de fapt, conteaza. Si asa si traim. Pe de o parte nu suntem de acord cu aceste idei, care uneori ne intorc si stomacul pe dos, pe de alta parte, ne pliem lor. De aceea ca asa trebuie. Desi, eu asa si nu am inteles – de ce trebuie? Cui trebuie? Eu cred ca daca noi ne-am pune aceasta intrebare cel putin o data pe zi, atunci se poate intampla ca ne-am dori sa schimbam cate un lucru din viata noastra, vorba ceea on daily basis.

***

Eu sunt mandra de mine. De aceea ca azi dimineata eu mi-am invins o programusoara din capul meu. E o victorie foarte mica si foarte personala, pe care nici nu stiu daca o pot explica bine. Dar, eu simt acum, mai mult ca ieri si mai putin ca maine, ca eu, anume eu, pot decide ce e mai bine pentru copilul meu, pornind de la o premiza foarte simpla: dragostea si banala grija care se naste odata cu ea.

Pe scena mare

De 10 zile sunt mamica unei fetite de 8 ani. De 10 zile am intinerit cu 8 ani! Paradoxal, dar cu cat copilul meu creste, cu atat mai tanara ma simt. Acum o inteleg mai bine, stiu cum gandeste, la ce se asteapta. Acum m-am transformat si eu intr-o pustoaica care cauta oja cu „Hello Kitty”, care poarta ochelari de soare cu paiete si merge cu cea mai mare bucurie la McDonalds. Si culmea, nu ma simt vinovata, sau ridicola, sau mama iresponsabila. Ma simt bine. Ma simt vie, vesela, relaxata. Ma simt usoara. Si sunt usoara (am slabit cu 8 kg)!

***

In „Eat, pray, love” este un moment in care vraciul batran, pentru care autoarea si eroina cartii venise pe Bali, ii spune sa mearga acasa si sa inceapa sa faca meditatie balineza. Adica sa zambeasca. Sa zambeasca cu fata, cu mintea. Chiar si cu ficatul. Eu nu am facut deliberat meditatie balineza. Intr-o zi, insa, mi-am dat seama ca ficatul, stomacul, rinichii, mintea, ochii mei rad. Ca lumea care ma inconjoara este ca o carusela ce se invarteste, iar eu stau in mijlocul acestei miscari, usor ametita si fericita, ca un copilas de  vreun an, care chiuie de bucurie cand vede ceva care ii place. Viata a devenit ca o papadie in care sufli si puful se imprestie in toate directiile.Usor, pasnic.

Si daca m-ati intreba care e reteta, care e formula fericirii, eu nu as sti ce sa raspund. Poate lipsa agitatiei? Sau poate intelegerea ca totul e in capul nostru si ca nimeni nu ne este dator sa ne faca viata mai frumoasa, atat timp cat noi nu suntem gata sa o facem? Sau poate faptul ca nu mai lucrez si ma trezesc dimineata relaxat, ma intind, visez cu ochii deschisi, o simt pe Ilinca care vine sau, pur si simplu, ma gandesc la ea, apoi intind mana, iau cartea si citesc? Sau poate starea de vesnica indragosteala? Sau poate oamenii alaturi de care traiesc?

Sau poate toate impreuna?

***

Eu nu-mi imaginez cum as putea fi altfel. Si da, noi oamenii uitam usor greutatile prin care am trecut. Si da, noi tinem minte tot ce e mai frumos. Si aceasta memorie selectiva este un dar de la Dumnezeu.

Si da, eu nu ma gandesc la ziua de maine. Si da, eu imi permit acum lucruri pe care multe femei la anii mei doar le-ar visa. Si da, unele alegeri facute de mine sunt mai putin evidente. Dar sunt alegerile mele.

***

Atat timp cat am cu cine face shopping, cu cine imi vopsi unghiile, cu cine merge la concerte, cu cine ma certa, cat am pe cineva alaturi de mine care tine minte drumul de la Gara Centrala din Bruxelles pana la statia de autobuze, pe cineva pe care pot sa ma enervez si sa-i spun sa mai taca pentru doua minute, pe cineva care imi spune ca ma iubeste atat de mult incat nu-si poate lua ochii de pe mine, pe cineva care ma pupa pana la epuizare, pe cineva care creste alaturi de mine si care imi da atata tinerete, incat uneori ma gandesc ca ma voi trezi pe la 40 de ani cu par roz si pe role, tot acest timp eu sunt cea mai tanara, cea mai frumoasa, cea mai dorita. Fara artificii.

Regresez oare? Nu stiu. Dar ma simt atat de bine, incat ma gandesc ca, intr-adevar, viata incepe la 30 de ani. Ca tot ce a fost pana acum a fost doar o repetie. Apoi a urmat repetitia generala. Si, uite, acum am iesit si eu pe scena mare. Si cant, si dansez, si recit poezii, imbracata intr-o rochie usoara, cu parul despletit, desculta, cu sandalele in mana dreapta, iar cu stanga tinand microfonul.