La rascruce de…joburi

Reporter in presa scrisa, asistenta, invatatoare de rusa pentru maturi, baby-sitter, invatatoare de engleza pantru copii, lector universitar, educatoare la gradinita, logger (orice ar fi insemnand asta),  interpreta (nu de muzica usoara), reporter tv, producator tv, account manager – iata tot ce am facut eu in ultimii 10 ani. In afara de faptul ca am fost studenta, sotie, mama. Au fost joburi pe care le-am ales, care m-au ales pe mine, pe care nu le-am ales si nici ele nu m-au ales, dar nu am avut incotro, deoarece celor de la Union Fenosa nu prea le pasa de faptul ca tu esti om creativ si nu ai bani sa platesti lumina de aceea ca esti in cautare.

Deci, joburi, joburi… Vrute, vanate, detestate, asteptate, evitate. Dar fara care multi dintre noi nu ar sti cum sa intampine ziua de maine.

Acum sunt la o rascruce in viata. E o alegere pe care mi-o asum, dar care nu ma scuteste de cateva intrebari esentiale pe care mi le pun la trezire si la culcare, cu intonatii diferite, cu raspunsuri care mai de care, cu speranta si, uneori, uitare de sine…Poate-poate Universul ma va ajuta si de data aceasta.

Acum, avand cererea de concediere semnata si stampilata si biletul intr-o singura directie cumparat, ma gandesc pana unde va merge dorinta mea de diversitate si deschiderea spre lume. Cat de indrazneata voi fi sa bat la usi, reale si virtuale, pentru a ma vinde? A ma vinde scump si frumos, asa cum ma invata cei care stiu ce stiu despre teoria succesului. Pana unde va merge toleranta mea fata de ceea ce insemna „activitate profesionala”? Ce sunt gata sa fac pentru a-mi castiga painea pe care trebuie sa o impart cu copilul meu?

Intotdeauna m-au impresionat oamenii care schimba domeniile de activitate cu usurinta si deschidere. Intotdeauna am crezut, si voi continua sa cred pana cand mi se vor raci picioarele, ca nimic nu poate fi mai daunator spiritului decat lucrul intr-o corporatie sau organizatie non-guvernamentala cu finantare de la „oamenii albi”. Chiar si in cazul in care ai scos aceste doua posibilitati din jocul „de-a lucrul”, ramai cu inca o mie de metode de a-ti castiga onest existenta. Dar, pe care sa o alegi? Si daca ceea ce alegi nu te alege pe tine? Si ce faci pana in ziua in care aceasta alegere aduce roade? Semnezi un pact cu Diavolul si intri in Corporatie? Sau te lasi dusa de valul propriei nebunii si accepti orice job, pentru 1. a-ti demonstra ca tu poti 2. a-ti plati chiria?

Reflectii in pauza de masa…sau ghid de supravietuire sedintelor de luni

E luni…si doare. Dupa un week-end care nu a fost de milioane, dar tot week-end a fost, cu apple crunch, reteta mea preferata pentru o seara de sambata si noi incercari in ale culinariei, cum ar fi o tarta cu ton, luni a cazut peste mine ca o evidenta ce nu poate fi negata.

Si daca spun luni, spun sedinte interminabile. Iar la sedinte, de obicei, oamenii sunt nemultumiti, fiecare vrea sa dovedeasca ca e mai destept decat colegul, superioirii ierarhici tipa, iar inferiorii ierarhici sufera si isi strang toate puterile ca sa nu izbucneasca in plans, sa nu se mai faca de ras, pe deasupra.

Eu am trecut prin toate fazele prezentei la sedinte. De la spaima, inconfort, concetrare maxima, am trecut la indiferenta, calmitate si, uneori, chiar ironie. Si, trebuie sa recunosc, nu sunt un om cu nervii de otel, ba chiar sunt destul de emotiva si imi sare repede tandra. Secretul meu este simplu. Mai exact, secretele mele sunt simple si anume:

1. La sedinta, cand toate lumea se agita sau, mai rau, seful striga, eu ma gandesc cum ma voi plimba in vacanta prin locurile mele preferate sau, eventual, cum voi descoperi locuri noi. Acum, de exemplu, ma vad in fata Van Gogh Museum sau intr-o cafenea de langa Prinsengracht din Amsterdam.

2.Tot la sedinta, cand spiritele se incing si cand eu sunt vinovata de toate relele de pe fata pamantului, ma gandesc la Ilinca, la ce bine ca ea este si ca e fetita mea, la cat de norocoasa sunt sa am un copil sanatos si frumos.

3. Daca situatia e cu totul insuportabila, ma gandesc ca nimic strasnic nu se poate intampla cu mine in urma acestei sedinte. Iar  cel mai neplacut lucru, cu care ma pot alege in urma unei astfel de experiente, este concedierea mea. Ei si ce? Concedierea nu a fost niciodata un semn obiectiv ca viata si-a luat sfarsit. Ilinca oricum ramane, mama oricum traieste si ma asteapta acasa, eu oricum ma voi trezi si maine si chiar poimane!

Asadar, dragii mei, concluzia este una: pentru a va pastra calmul in orice situatie neplacuta, strigatoare la cer sau, pur si simplu, stupida, transportati-va undeva unde viata e placuta si usoara, unde traiesc oamenii dragi, unde sunteti asteptat si unde toti va iubesc. Iar daca seful nu va iubeste...Well, who cares?