Filozofie de luni dimineata. Despre dragoste si timp.

Zilele trecute m-am intalnit cu un om de care fusesem candva foarte indragostita. Cu care facusem sute de kilometri prin autobuze, trenuri, pe jos. Cu care am ascultat lupii in noapte, pe o bucata de pamant unde oamenii inca traiesc dupa ora Imperiului Austro-Ungar. Un om cu care am jucat diferite roluri in cele mai lugubre localuri din orasele de granita si in cele mai scumpe hotele din orase istorice.

O prietena apropiata, afland de intalnirea noastra, dupa patru ani, si cunoscand istoria ce sta in spatele acestei regasiri anuntate din timp, m-a intrebat ce am simtit cand l-am revazut pe cel despre care, candva, vorbeam doar in majuscule.

Ei, bine…nimic. Am vazut un barbat. Care nu s-a schimbat deloc. Care vorbeste doar despre politica. Dar care nu mai este „EL”. Un om pe care il cunosc, un om cu care am mentinut legatura toti acesti ani, exact cum mentin legatura cu alti cativa amici imprastiati prin lume.

Nicio fibra din mine nu s-a comprimat cand l-am vazut la cativa pasi distanta. Cordul a ramas calm. Mintea clara. Ochii lucizi. S-au intalnit doi oameni, care candva, undeva erau o bucata de motiv pentru care se trezeau dimineata.

Iubesc aceste regasiri. Un fel de reality check. Dovada ca timpul le spala pe toate. Si le scurge. Si le intinde pe franghie. Iar noi trecem la alte haine, mai moi, mai comode, mai aproape de corp. Care ne prind mai bine. Pentru care suntem complimentate. Si care ne costa, daca nu mai putin, atunci, cu siguranta, tot atat, insa tin mai mult.

Timpul vindeca toate iubirile. Mai putin iubirile neconsumate. Dar pe acelea le vindeca moartea. Care tot e o pastiluta anti-durere.

Oda orasului meu

Această prezentare necesită JavaScript.

Locurile in care am trait candva, pe care le-am iubit si am crezut ca nu ne vom lecui de ele, sunt la fel ca si barbatii care ne-au intrat in inima, cu cap si picioare, si fara de care credeam ca viata nu ar putea exista.

Am si eu un oras pe care l-am iubit cu sufletul la gura, care m-a alintat cum n-a fost in stare s-o faca Chisinaul in cei douzeci si ceva de ani de viata comuna. Istanbul e numele lui.

Au trecut aproape cinci ani de cand nu mai suntem impreuna. De atunci nu ne-am vazut decat pe carti postale si reviste. De cateva ori am planificat o regasire, dar am tot amanat, uneori in ultima clipa, cu hotel rezervat cu tot. Ceva nu ma lasa sa plec sa-l vad. Asa cum nu stii daca ar trebui sa-ti revezi iubirea de care credeai ca nu mai esti in stare sa te lasi.

***

Ieri m-a apucat din nou nostalgia, care, de fapt, nu m-a lasat cu adevarat niciodata. O colega a plecat la Istanbul si, cum facem mai toti noi, a postat careva minuscule impresii pe Facebook. Prinsa in jocul amintirilor, mi-am permis sa-i recomand cateva locuri. Mi-a fost greu sa ma opresc doar la 2 si doar in 3 randuri scurte. As fi in stare sa scriu cate un capitol de carte despre fiecare cartier vizitat, trait, adulmecat al acestui oras-far.

***

Eu nu stiu, nu nu stiu, nu stiu, daca ar mai fi altul care sa lase o amprenta atat de adanca in sufletul meu, la gandul caruia sa ma treaca fiorii si sa ametesc de la amintirea celor zece delfini care au insotit vaporul nostru din portul Kadikoy la Beşiktaş, la serile de pe malul Bosforului, la escapadele de week-end pe Insulile Printului, la o aruncatura de bat de oras, la toti oamenii de pe strazi, la ceaiurile si cafelele gustate la masute minuscule pe strazi improbabile. Dar Istanbulul e cu mult mai mult decat o arata fotografiile mele. Istabulul poate fi tot ce-ti doresti: lux, aventura, saracie, exuberanta, mizerie, modernitate tipatoare, Ev Mediu, leagan al civilizatiilor, it place, Mecca culturii moderne, centru de business international…

Istanbulu are mii de fete, mii de culori, de gusturi, de texturi. Trebuie doar sa ai ochii deschisi, gura avara si mainile libere. Sa intri cap si picioare in inima orasului si sa te dizolvi in el.

Post Sf. Valentin

Ilinca a venit acasa cu o inimioara din carton. Mica, rosie, cu o inscriptie pe ea. Am lipit-o pe frigider si mi-am dat seama ca eu nu m-am intors acasa cu inimioare din carton de vreo 16 ani.

***

Ieri strazile Chisinaului erau pline de tineri cu trandafiri lungi de cate un metru, inveliti singuratic si, oarecum, trist, in folia de plastic. Cei mai avuti sau, poate, mai ingeniosi, duceau si o punga de carton in care era ascunsa o jucarie de plus sau o sticluta de parfum…Ma rog, domnisoarele de azi au gusturi.

***

Intotdeauna m-am simtit nelalocul meu, fiind pusa in situatia sa accept cadouri. Cadouri de Sf. Valentin? De ce? Pentru ce?

Daca ma iubeste imi da parfum…sa zicem Chance de Chanel. Daca mi-a dat doar o floare si un iepuras de plus, nu e decat un toromac. Dar cum altfel? Nu l-a dus capul nici macar sa stranga bani, daramite sa-i faca…E atat de trist acest scenariu si aceasta zi in care trebuie sa arati cat de mult iubesti.

***

Vecina de la sapte a sunat-o seara pe mama. Si a felicitat-o cu „sarbatoarea”. Dadaca Ilincai, plecand acasa, mi-a strigat un „cu sarbatoarea”, femeia ce statea in spatele meu in rand la magazin, sarbatorea de dimineata…

Ieri toti au celebrat dragostea. Cu bete la capatul carora sunt infipte petale de trandafiri, cu ursi de plus de provinienta dubioasa, cu pungi de carton umplute cu ce-a dat Domnul, cu felicitari kitschioase si baloane care se sparg a doua zi. Love is all around.