Despre cum eu azi dimineata nu mi-am dus copilul la scoala

Eu nu mi-am dus azi copilul la scoala. Mama, daca ar fi putut, ne-ar fi pus pe ambele in ungher. Eu, insa, stateam si radeam pe sub mustata. In sfarsit, in sfarsit, eu am copilul meu si pot foarte calm sa-i dau voie sa nu mearga la scoala. Si pana in clipa asta, in care scriu, ma gadila undeva la lingurita, de parca am facut o mare nazbatie, de care nimeni nu-si va da seama si pentru care nimeni nu ma va pedepsi.

Cu toata libertatea din capul meu, sunt inca teritorii pe care nu le-am cucerit. Si pentru care lupt zi de zi. Uneori mai timid, alteori mai indraznet.

Azi dimineata am decis ca Ilinca a avut o saptamana prea stresanta, prea multe lacrimi, prea multa durere de cap si stomac. Si ca ea trebuie sa se odihneasca o zi in plus. Chiar daca ei trec azi impartirea. Dumnezeu cu ea, cu impartirea. Ea sta acasa in camasa de noapte, sosete de lana, parul lung pana la brau, blond si zburlit si deseneaza. Si se cearta cu bunica, care e tare nemultumita ca a crescut o fiica iresponsabila care o strica si pe nepoata-sa.

Eu, insa, triumfez. Exact ca un copil caruia i s-a interzis sa iasa dupa portita, iar el, adunandu-si toate gandurile si fortele, a impins portita si a iesit in drum. Putin timid, putin infricosat, dar el a facut si acest pas! Si e atat de mandru de sine si totodata speriat. O bucatica de pamant strain a devenit a lui, el si-a acordat-o prin curaj si nu are de gand sa renunte la aceasta victorie minuscula.

Or, noi suntem toti plini de programe educationale, clisee, idei despre cum trebuie sa fie viata, familia, dragostea si chiar oamenii care ne inconjoara. Iar acestea, de foarte multe ori, sunt total opuse ideilor si convingerilor noastre proprii, adanci, personale. A celor care, de fapt, conteaza. Si asa si traim. Pe de o parte nu suntem de acord cu aceste idei, care uneori ne intorc si stomacul pe dos, pe de alta parte, ne pliem lor. De aceea ca asa trebuie. Desi, eu asa si nu am inteles – de ce trebuie? Cui trebuie? Eu cred ca daca noi ne-am pune aceasta intrebare cel putin o data pe zi, atunci se poate intampla ca ne-am dori sa schimbam cate un lucru din viata noastra, vorba ceea on daily basis.

***

Eu sunt mandra de mine. De aceea ca azi dimineata eu mi-am invins o programusoara din capul meu. E o victorie foarte mica si foarte personala, pe care nici nu stiu daca o pot explica bine. Dar, eu simt acum, mai mult ca ieri si mai putin ca maine, ca eu, anume eu, pot decide ce e mai bine pentru copilul meu, pornind de la o premiza foarte simpla: dragostea si banala grija care se naste odata cu ea.

Papucii (sau o scurta istorie a autoritatii)

Un tata isi roaga fiul sa-si puna la loc papucii. Imaginindu-si aceasta scena repetindu-se de-a lungul sec.XX, psihiatrul francez, Daniel Marcelli, explica cum a evoluat autoritatea.

1910. Tatal, muncitor, vine acasa de la uzina istovit, isi dezleaga sireturile, da cu ochii de incaltamintea fiului sau care nu e la locul ei. Tatal « foarte nemultumit, ii ordona sa le puna la loc, momentan »

Mama bodoganeste ca un ecou, in timp ce ia papucii tatalui pentru a-i lustrui cu ceara.

Fiul se executa fara a clipi, de frica sa nu ia o palma.

« Nu exista o opozitie posibila, comenteaza psihiatrul. Fiecare parinte reproduce ceea ce a cunoscut in propria sa familie si aceasta ii ofera un sentimant protector de continuitate. Autoritatea triumfeaza. »

1936. Tatal, lucrator in comert, vine acasa obosit, isi scoate incaltamintea si ii ordona fiului sa o puna la loc pe a  sa.

Mama, pune la loc incalatamintea tatalui, gandindu-se in sinea sa, ca el ar putea-o face si singur.

Fiul se executa mornaind « De ce eu…si el nu ? »

« Ordinea continua sa domine, comenteaza psihiatrul. Se respecta pozitia tatalui, dar asistam, in acelasi timp, la inceputul unei opozitii, revolte chiar. Autoritatea are fisuri ».

1961. Tatal, invatator, vine acasa obosit, isi scoate incaltamintea, ii reaminteste fiului ca l-a rugat de repetate randuri   sa-si puna la loc ghetele.

Mama ii reproseaza sotului ca inainte de a face observatie fiului, ar trebui sa-i dea un bun exemplu.

Fiul, isi pune ghetele la loc, dar vadit dezagreabil, mai ales ca simte sustinerea mamei.

« Ordinea incepe sa se fisureze, comenteaza psihiatrul.Incaltamintea ramane aruncata la intrate. Fiecare e liber sa creada ce vrea. Si aceasta libertate interioara, proaspat obtinuta incepe sa se raspindeasca si in realitate. Autoritatea devine marginalizata. »

1968.* Tatal, intra in casa enervat si sufera la vazul ghetelor fiului sau, aruncate la  intrare. « Dupa Mai-68, normele au decazut, asa ca el are de ales intre urmatoarele comportamente » :

  • Enervat, tatal isi roaga fiul sa-si puna la loc incaltamintea, zambind cu jumatate de gura si fara nici o convingere. Psihiatrul numeste aceasta atitudine « exercitiul autoritatii paradoxale ». Deoarece o parte din tata se gandeste « In sfarsit, sunt un tata, un adevarat tata, unul capabil sa comande », si cealalta parte « Acest ordin este stupid. Eu nu sunt deloc de acord cu maniera in cara tatal meu mi-a dat ordine ».
  • Enervat, tatal va privi televizorul pentru a nu se mai gandi la toate aceste complicatii. Psihiatrul numeste aceasta atitudine « lasatoare si renuntatoare ».
  • Responsabil, tatal, isi pune la loc propria incaltaminte inaite de a-si ruga fiul sa procedeze la fel cu a sa. Psihiatrul numeste acesta atitudine « pretul respectului ».

In fata acestei conduite exemplare, mama ii spune fiului « Ia exemplu de la tatal tau si pune la loc ghetele ».

«Ea da astfel fiului sau, comenteaza psihiatrul, un model identificatoriu posibil, model care accepta pentru sine niste limite, inainte de a le impune altora: acesta este pretul inevitabil al respectului. »

Si in 2011? se intreaba psihiatrul nostru.

El isi imagineaza la intrare un cos plin de Nike si Reebok « unde toata lumea isi arunca papucii odata intrati in casa ». Problema este ca in fiecare dimineata e agitatie « deoarece este intotdeauna dificil sa gasesti perechea papucului pe care ai reusit sa pui mana ». Dar, optimist, el isi imagineaza de asemenea o alta posibilitate : « acesti parinti se forteaza, fiecare de partea lui, sa arate un bun exemplu si sa citeze fata de copilul lor comportamentul partenerului ca model de respect, ce face sa fie preluat ».

In concluzie, el sugereaza « toata lumea se amuza de aceasta « lege a tatalui » care pe parcursul unui secol a obturat constiintele ».

*Miscare studenteasca, ce si-a atins apogeul in Mai 1968. Toata Franta este paralizata. De Gaulle a fost nevoit sa anuleze Parlamentul francez si sa organizeze noi alegeri. Aceasta miscare a fost una cruciala pentru sociatatea moderna franceza. De acolo vine revolutia sexuala, legalitatea avortului etc. Unul dintre slogane « Este interzis de interzis »

traducere si adaptare din Franceza: preluat din „Nouvel Observateur” 19-25 februarie 2004