Eu nu mi-am dus azi copilul la scoala. Mama, daca ar fi putut, ne-ar fi pus pe ambele in ungher. Eu, insa, stateam si radeam pe sub mustata. In sfarsit, in sfarsit, eu am copilul meu si pot foarte calm sa-i dau voie sa nu mearga la scoala. Si pana in clipa asta, in care scriu, ma gadila undeva la lingurita, de parca am facut o mare nazbatie, de care nimeni nu-si va da seama si pentru care nimeni nu ma va pedepsi.
Cu toata libertatea din capul meu, sunt inca teritorii pe care nu le-am cucerit. Si pentru care lupt zi de zi. Uneori mai timid, alteori mai indraznet.
Azi dimineata am decis ca Ilinca a avut o saptamana prea stresanta, prea multe lacrimi, prea multa durere de cap si stomac. Si ca ea trebuie sa se odihneasca o zi in plus. Chiar daca ei trec azi impartirea. Dumnezeu cu ea, cu impartirea. Ea sta acasa in camasa de noapte, sosete de lana, parul lung pana la brau, blond si zburlit si deseneaza. Si se cearta cu bunica, care e tare nemultumita ca a crescut o fiica iresponsabila care o strica si pe nepoata-sa.
Eu, insa, triumfez. Exact ca un copil caruia i s-a interzis sa iasa dupa portita, iar el, adunandu-si toate gandurile si fortele, a impins portita si a iesit in drum. Putin timid, putin infricosat, dar el a facut si acest pas! Si e atat de mandru de sine si totodata speriat. O bucatica de pamant strain a devenit a lui, el si-a acordat-o prin curaj si nu are de gand sa renunte la aceasta victorie minuscula.
Or, noi suntem toti plini de programe educationale, clisee, idei despre cum trebuie sa fie viata, familia, dragostea si chiar oamenii care ne inconjoara. Iar acestea, de foarte multe ori, sunt total opuse ideilor si convingerilor noastre proprii, adanci, personale. A celor care, de fapt, conteaza. Si asa si traim. Pe de o parte nu suntem de acord cu aceste idei, care uneori ne intorc si stomacul pe dos, pe de alta parte, ne pliem lor. De aceea ca asa trebuie. Desi, eu asa si nu am inteles – de ce trebuie? Cui trebuie? Eu cred ca daca noi ne-am pune aceasta intrebare cel putin o data pe zi, atunci se poate intampla ca ne-am dori sa schimbam cate un lucru din viata noastra, vorba ceea on daily basis.
***
Eu sunt mandra de mine. De aceea ca azi dimineata eu mi-am invins o programusoara din capul meu. E o victorie foarte mica si foarte personala, pe care nici nu stiu daca o pot explica bine. Dar, eu simt acum, mai mult ca ieri si mai putin ca maine, ca eu, anume eu, pot decide ce e mai bine pentru copilul meu, pornind de la o premiza foarte simpla: dragostea si banala grija care se naste odata cu ea.
Alo... BEBE! 