Istanbul IV

 

Zilele trecute am avut o discutie cu cineva care pleca in week-end la Istanbul si cauta un suflet de cunoscator sa-i recomande doua-trei destinatii ce pot vazute intr-un timp foarte limitat. Povestind, am intrat din nou in atmosfera acestui oras care te seduce indiferent de ideile cu care pleci spre el.

Tot vorbind despre Istanbul, mi-am amintit ca am fost si eu acolo, exact cu doua luni in urma, si ca nu am impartasit cu voi toate fotografiile. Ma corectez.

IMG_8097 IMG_8161 IMG_8091 IMG_8074

Hibernarea. The end.

Hibernarea isi atinge sfarsitul tragic si…logic.

Ultima luna a fost ca un documentar despre viata haotica a unui om haotic intr-o lume haotica.

Starea mea de acum este perfect amnezica. Din toate cate s-au intamplat, in memoria mea nu a ramas nimic. Nici Istanbulul de iarna, revazut dupa cativa ani de absenta, nici plecarea unor oameni apropiati in tarile foarte calde, nici zecile de iesiri in care m-am lansat cu pedantism si seriozitate, de parca Chisinaul se va inchide incepand cu luna martie. Nimic. Capul e gol, inima mai pustie decat desertul Atacama, viitorul lanced. Desi, corpul meu degraba va ateriza la Paris, apoi la Amsterdam, apoi la Bruxelles…si inca in alte cateva destinatii pe care le-am inghesuit repede pe harta. Desi, mi-am cumparat o rochie (eveniment!), botilioni cu tocuri din lemn si parul e mai cret ca niciodata, si Ilinca din ce in ce mai mare…Viata e o feerie. Iar in mijlocul ei e o balta ce apare, incet, dar sigur, odata cu topirea zapezii.

***

Astept cu nerabdare primavara si tot ce aduce ea: curatenie generala, cure de dezintoxicare, innoirea gandurilor. Si, apoi, eu cred in terapia drumurilor, in privirile calde ale necunoscutilor, in vorbele schimbate intr-un compartiment de tren sau in avion la aterizare. Oamenii sint cei care ne lecuiesc. De amnezie si de orice altceva.

Oda orasului meu

Această prezentare necesită JavaScript.

Locurile in care am trait candva, pe care le-am iubit si am crezut ca nu ne vom lecui de ele, sunt la fel ca si barbatii care ne-au intrat in inima, cu cap si picioare, si fara de care credeam ca viata nu ar putea exista.

Am si eu un oras pe care l-am iubit cu sufletul la gura, care m-a alintat cum n-a fost in stare s-o faca Chisinaul in cei douzeci si ceva de ani de viata comuna. Istanbul e numele lui.

Au trecut aproape cinci ani de cand nu mai suntem impreuna. De atunci nu ne-am vazut decat pe carti postale si reviste. De cateva ori am planificat o regasire, dar am tot amanat, uneori in ultima clipa, cu hotel rezervat cu tot. Ceva nu ma lasa sa plec sa-l vad. Asa cum nu stii daca ar trebui sa-ti revezi iubirea de care credeai ca nu mai esti in stare sa te lasi.

***

Ieri m-a apucat din nou nostalgia, care, de fapt, nu m-a lasat cu adevarat niciodata. O colega a plecat la Istanbul si, cum facem mai toti noi, a postat careva minuscule impresii pe Facebook. Prinsa in jocul amintirilor, mi-am permis sa-i recomand cateva locuri. Mi-a fost greu sa ma opresc doar la 2 si doar in 3 randuri scurte. As fi in stare sa scriu cate un capitol de carte despre fiecare cartier vizitat, trait, adulmecat al acestui oras-far.

***

Eu nu stiu, nu nu stiu, nu stiu, daca ar mai fi altul care sa lase o amprenta atat de adanca in sufletul meu, la gandul caruia sa ma treaca fiorii si sa ametesc de la amintirea celor zece delfini care au insotit vaporul nostru din portul Kadikoy la Beşiktaş, la serile de pe malul Bosforului, la escapadele de week-end pe Insulile Printului, la o aruncatura de bat de oras, la toti oamenii de pe strazi, la ceaiurile si cafelele gustate la masute minuscule pe strazi improbabile. Dar Istanbulul e cu mult mai mult decat o arata fotografiile mele. Istabulul poate fi tot ce-ti doresti: lux, aventura, saracie, exuberanta, mizerie, modernitate tipatoare, Ev Mediu, leagan al civilizatiilor, it place, Mecca culturii moderne, centru de business international…

Istanbulu are mii de fete, mii de culori, de gusturi, de texturi. Trebuie doar sa ai ochii deschisi, gura avara si mainile libere. Sa intri cap si picioare in inima orasului si sa te dizolvi in el.

Mersul cu ochii deschisi

Această prezentare necesită JavaScript.

Vi s-a intamplat vreodata sa mergeti pe strada si sa va dati seama ca nu vedeti nimic?

Eu m-am trezit asa intr- o seara de iarna anul trecut. Mergeam acasa, istovita si pustiita dupa o zi de lucru, calcam pe strazile orasului vechi (sau ce ne-a mai ramas din el) si, daca m-ai fi intrebat cum e  in jurul meu, nu as fi stiut ce sa raspund. Dupa cateva zile de drum parcurs intr-o stare zombificata, mi-am dat seama ca e iarna. Si acum imi amintesc momentul cela magic. M-am oprit. Mi-am tras o palma imaginara si mi-am spus „Deschide ochii! Afara e zapada cum demult nu a fost! Uite cat de frumosi sunt copacii, uite cat e de fermecatoare casa lui Puskin cu toate troienele imaculate in jurul ei!”.

***

Asa am descoperit eu iarna din anul 2010. Acum, cand merg pe strada, pe deal, pe malul marii sau in padure, incerc sa am ochii larg deschisi. Si nu ochii care sunt situati mai jos de frunte, ci ochii mintii. In clipa asta  va pot spune de ce culoare e primavara, pot recostitui in minte forma crengii pe care o vad din geam si a parcelei de pamant pe langa care trec in fiecare dimineata.

***

Orbirea mea nu a fost innascuta. Ea a fost, mai degraba, un efect secundar al vietii pe care o duceam. A gandurilor pe care le purtam in fiecare zi, ca pe o uniforma.

***

E un lucru smecher mersul cu ochii larg deschisi! In drum gasesti o multime de comori. Iar unele poti sa le pui in buzunar sau sa le anini pe perete. Asa s-a intamplat si la Istanbul, unde am locuit timp de un an. Acolo, fiecare iesire in strda se transforma intr-o adevarata aventura. Drumul de la magazin spre casa era o calatorie intreaga, care era diferita de fiecare data cand se termina painea sau piersicii. Iesind din magazin, stiam peste cati pasi voi vedea Bosforul, stiam dupa care copac se vede mai bine o bucatica de mare. Iar cand vedeam pe fasia de apa, cuprinsa intre cele doua randuri de case, o corabie de croaziera, luxoasa, impresionanta, ma opream  si priveam asa cum privesc copiii focurile de artificii.

Ah da, comorile! Desenele de mai sus fac parte din cufarul meu fermecat. De ce fermecat? Deoarece o buna parte din continutul lui nu mai exista decat virtual. Asta e pretul pe care il platesti cand mutatul din casa in casa si din tara in tara e o diagnoza. Aceste desene le-am gasit in drum spre casa, exact in locul in care strada intra in mahala noastra (la Istanbul o parte din adrese contin si numele mahalei, cara asa si se numeste „mahala”). Sunt niste desene pe foi mari, A3 care nici nu stiu cum ar fi putu ajunge acolo. Unde sunt aceste foi acum, habar n-am. Pot fi in Franta, pot fi in Turcia sau in Guyana Franceza. Eu sper sa le gasesc intr-o zi. Deocamdata, insa, ma multumesc ca mi-am regasit vederea. Iar lada cu comori devine tot mai plina.