Mai intai fa ceva…

„Da tu ce ai facut pentru ca sa fie mai bine?”

„Mai intai fa ceva, pe urma arata cu degetul la altii!”

„Toti voi sunteti buni sa criticati, dar cum vine vorba de facut…”

etc. etc. etc.

Astea sunt replicile pe care le intalnesc foarte des in diverse comentarii de pe bloguri (inclusiv acesta), de pe Facebook si in discutii in grupuri de tineri intelectuali. Cum apare cineva nemultumit de viata de aici, de degradarea in care traim, de mizeria spirituala si materiala in care ne taraim zi de zi, de maxi-taxi-urile arhipline, imbibate cu miros de muraturi si scrumbie, de coruptia din scoli si spitale, vesnic apare cate un mare patriot/patrioata care sa ne trateze de la inaltimea superioarelor valori nationale pe care le poarta in suflet si ne dea in obraz. Cum poti sa te gandesti la binele tau minuscul cand tara are nevoie de jertfe intru propasire? Da’ tu ai facut ceva, in genere?

Dar ce, de fapt, aduna in sine acel ceva pe care fiecare „nemultumit” trebuie sa-l faca? De exemplu, care este ceva-ul pe care eu trebuie sa-l fac, in loc sa ma plang pe tara care se duce de rapa?

Ascultandu-i sau citindu-i pe acesti salvatori teoretici ai neamului, incep sa cred ca poate au dreptate, poate daca eu, si altii alde mine, ar incepe sa faca acel ceva, la noi totul se va schimba. Si nu vor mai fi violate in grup femeile insarcinate si nu vor mai fi batjocuriti tinerii cu redard mintal, iar cei care au avut noroc sa nu aiba retard mintal si care au fost crescuti pe bani trimisi din Franta, Italia si Rusia vor prinde la minte si nu vor mai face pe durii, omorandu-se.

Si ca sa nu mergem departe si sa ne impotmolim in elucubratii, ma opresc la umila mea persoana si lasa toata lumea care stie ca este un ceva ce trebuie facut, sa-mi raspunda. Prin comentarii, e-mailuri sau direct, intalnindu-ma pe strada.

Asadar, eu sunt o tanara femeie de aproape 32 de ani. Cresc un copil, platesc impozite, nu dau mita. Nicaieri. Spal scara blocului in care stau. Spal ascensorul. Nu arunc gunoiul in strada. Ma salut cu vecinii, vanzatorii, soferii de maxi-taxi si alti oameni care imi ofera servicii. Ofer locul in transportul public. Dau bani pentru scopuri caritative. Donez haine, in mod sistematic si organizat, la trei fetite. Votez. In timpul in afara serviciului, scriu pe acest blog. Deci, pot spune ca am si un job part-time. Raspund la e-mail-urile cititoarelor. Cu unele din ele ma intalnesc. Cu aceasta ocazie, indraznesc sa cred ca cineva ma citeste si apreciaza munca mea de „scriitoare” si de om care spera ca ar putea ajuta la schimbarea mentalitatii acestei tari. Unele femei chiar cred ca as putea. Ceea ca ma bucura enorm si ma face sa cred ca existenta mea nu umbreste intra-atat de mult un loc sub soare. Sunt membra destul de activa a societatii. Pe langa cele enumerate mai sus, pot sa adaog ca ajut economia nationala sa se dezvolte, lasand prin magazine, localuri, companii aerine sume decente, castigate onest. Imi cresc copilul in spiritul dragostei fata de aproapele sau si respectului fata de cei mai in varsta, lasandu-i, in acelasi timp, dreptul la opinie. Ma cultiv. Vorbesc fluent patru limbi. Citesc mult. Am grija de sanatatea mea, nedorind sa ruinez statul in cazul in care as fi mereu bolnava.

Cam asta e portretul meu de cetatean al acestei tari. Cu mana pe inima pot sa declar ca ii ofer Republicii Moldova tot ceea ce am mai bun. Dar, se pare ca exista un ceva pe care eu nu-l pot intelege si constientiza, iar din aceasta cauza nu pot deveni un cetatean model care nu se plange pe stat si nici nu da bir cu fugitii, ci intreprinde ceva concret.

Spuneti-mi, va rog, ce este acest ceva care imi scapa mie si altor cativa cetateni turnentati?