Cum am fost educatoare la gradinita

Azi, in cadrul unei sedinte de lucru in calitatea mea de membru al juriului intr-un concurs pentru jurnalisti (despre care voi vorbi in curand), mi-am amintit de un fapt divers din biografia mea. Si anume ca in toamna lui 2008 am lucrat educatoare la o gradinita din Chisinau.

Desi, „toamna” e prea tare spus. Activitatea mea a durat exact 27 de zile, de pe 1 septembrie pana pe 27 septembrie, iar sfarsitul acestei experiente a fost destul de spectaculos si dramatic. Am plecat dupa ce cu greu m-am abtinut sa nu o bat pe dadaca din grupa vecina. Eu, care sunt o diplomata si prea mandra pentru ma lansa in activitati violente impotriva unei fetiscane cu 7 clase, am fost adusa la o stare cand vedeam verde imprejurul meu si eram gata sa-mi pun la indoiala toate valorile, crescute si educate de-a lungul anilor. Bine a spus, cine a spus ca un prost te va provoca sa degradezi pana la starea lui, dupa care te va invinge, deoarece acolo, jos, el are mai multa experienta.

Dar, s-o luam pe rand.

Asadar, in toamna anului 2008 Ilinca era un copil de 4 ani proaspat impliniti. Noi eram in Chisinau de 7 luni si m-am gandit ca ar fi o idee buna sa o socializez, mai ales ca in tarile in care locuisem anterior avea experienat gradinitelor. Evident, nu speram sa gasesc o institutie de tipul cele private din Istanbul pe care o frecventase si nici de tipul celei din Cehia, de pe langa o manastire de maici, unde se auzea musca, iar copiii erau atat de blanzi, incat te intrebai daca vorba noastra „ca baba frumoasa si copil cuminte nu-i” mai are vreun sens.

Deci, deziluzionata de ceea ce se intampla in gradinitile noastre si aproape disperata, am pus la cale, cu o ruda mai smechera de-a mea, mama si ea a unui odor de 4 ani, un plan diabolic – sa ma fac educatoare de prescolari pentru a putea tine sub control situatia din grupa pe care o va frecventa copilul meu si cel al rudei-complice. Pentru asta am ales o gradinita situata central, ca sa ne fie la ambele comod sa ne deplasam si am facut demersurile necesare.

Ce sa va zic? Vreti sa lucrati educatoare la gradinita? Cel putin, din curiozitate? Poftim! Eu, literalmente, un om din strada, am venit, m-am prezentat directoarei, care initial a fost vrajita de ruda mea, om si ea din strada, dar care adusese ca bonus la vrajeala o sticla de sampanie si o cutie de bomboane „Bucuria”, am fost angajata, cu acte in regula, la carma unei grupe formate din 26 de copii.

Un om fara studii de specialitate, un om fara experienta, un om care nu se stie daca e integru psihic, este angajat sa educe doua duzine de copii. Ca eu sunt in ordine, o stiu doar eu si inca vreo 5 oameni, acest fapt, insa, nu poate servi ca garantie pentru a-mi incredintati 26 de copii pe durata unei zile intregi. Dar, directoarei nu i-a pasat. Asa cum nici celor de la Directia de Invatamant. Important ca s-a gasit un „cadru didactic” care nu are glod sub unghii si de la care nu miroase a alcool. In rest – nebuna, violenta, iresponsabila sau fara niciun neuron in cap – era ceva atat de neinsemnat, incat nimeni nu s-a gandit, nici pe o fractiune de secunda, pe cine si de ce angajeaza.

***

Intr-o gradinita, directoarea este Dumnezeu. Prin gura ei iese advarul in prima si ultima instanta. Si aceasta situatie am observat-o in mai multe institutii prescolare de-a lungul anilor petrecuti aici. Dar, sa revenim la directoarea noastra. Doamna atat de tare urla si la copii si la cadre, incat, in clipa in care eu, o mucoasa de nici 27 ani impliniti, care nu a fost la razboi si nu a stiut ce-i aceea foamete, am indraznit sa ma indoiesc de faptul ca trebuie sa execut fiecare ordin al ei, a amutit si, probail, a inceput sa se intrebe daca decizia sa de a ma angaja a fost una bine gandita.

***

Intr-o gradinita, ca si in oricare grup inchis cu reguli nescrise, nu e bine sa te evidentiezi. Iar faptul ca eu vorbeam frumos cu copiii, nu-i numeam debili si le permiteam sa iasa sa faca pipi in timpul somnului, a ridicat un mare semn de intrebare asupra calitatii mele de pedagog. In plus, faptul ca in grupa era liniste si niciun copil nu plangea ca din gura de purcel dus la taiat, era o mare problema. Eu nu sunt ca ceilalti. Iar atunci cand nu esti ca ceilalti, exista un mare risc sa fii mai bun. Iar daca esti mai bun, inseamna ca ceilalti sunt mai rai. In concluzie, cei buni trebuie exterminati…

…si-a spus dadaca din grupa vecina si a inceput sa atace.

***

Dadacele din multe gradinite din oras sunt fete tinerele de la tara care, de obicei, locuiesc chiar in grupa, ceea ce este tinut „in mare secret”, desi, o buna parte din parinti si functionari de la Directie si Minister, isi dau seama de acest fapt. Dadaca din grupa mea era o fetita de 17 ani, dintr-un sat rupt de lume, slabuta, anemica, ca vai de capul ei, insa smechera – fata a inteles ca nu trebuie sa se certe cu nimeni si ca mielul bland suge la doua oi. Ceea ce si facea. Ma asculta si pe mine si pe toti ceilalti.

Dadaca din grupa vecina, de pe acelasi etaj – era o adevarat „fata babei” – grasa, rautacioasa, spurcata de gura si haina. Smechera si ea – fata a inteles ca „obraznicul mananca praznicul” si nu scapa nicio ocazie sa faca scandal. Iar eu eram o ocazie prea buna ca sa fiu ratata –  madama venita naiba stie de unde, cu o vorba prea neinteleasa si prea calma ca sa fie credibila. Cine nu e cu noi e importiva noastra.

Motive de „bagare in seama” erau cu duiumul. Un om ingenios intotdeauna le gaseste, pe cand un om inteligent nu trebuie sa le ia in serios.  Toate reactiile mea se reducea la incercarea de a-i aminti „domnisoricai” ca e aici pentru a lucra. Acestea, insa, se sfarseau cu o tirada demna de o mahalagioaca cu stagiu. Asta a durat pana in ziua in care s-a luat de copilul meu. Atunci i-am spus in fata sa dispara cat mai repede pana nu am facut moarte de om. Fetica s-a speriat. Nu-i saga sa vezi o madama cu unghiile curate care se infurie. A disparut. Iar eu mi-am luat copilul, obiectele pe care le-am adus pentru grupa, i-am spus dadacai mele, care nu stia incontro s-o apuce, „La revedere” si am iesit pe usa. Inutil sa adaog ca toate „colegele” s-au luat din urma mea sa ma convinga ca e un pas gresit si ca un astfel de job nu voi mai gasi – atat de linistit si fara mari implicari – decizia mea a ramas neschimbata.

Peste cateva saptamani m-au chemat sa-mi plateasca salariul de 750 de lei pentru o luna incompleta in care lucrasem in doua schimburi.

Iata asa a luat sfarsit cariera mea de educatoare. Si daca tot mi-am adus aminte de acest capitol din viata mea, amintiri ce au aparut in contextul unei discutii despre pericolele la care ne expunem singuri copiii, promit sa revin cu o postare dedicata securitatii copiilor la gradinita, un subiect interesant si prea putin luat in seama.

Despre matinee

In termenii motorului de cautare a acestui blog, sunt patru mari perioade pe parcusul anului in care se cauta  „idei pentru matinee” si „scenarii pentru matinee”. Toamna, iarna, primvara si inceputul verii.

***

Eu am o tare mare „dragoste” fata de aceste manifestatii cu gust foarte dubios, care ne pun copiii in situatii de-a dreptul penibile, daca nu si dramatice uneori. Or, matineele sunt (in majoritatea gradinitelor) o metoda exemplara de demonstratie a puterii. Puterii de cumparare, puterii de convingere, puterii de pliere in paisprezece pentru a ajunge mai repede la pantoful doamnei educatoare sau doamnei directoare.

In cazul in care esti un parinte „cu idei” sau, feresaca sfantul, ai niste principii la care tii mortis, sau puterea ta de cumparare este una de neinvidiat, sau nu vrei sa convingi pe nimeni nicicum, sau coloana vertebrala ti-i prea rigida si nu se indoaie la prima adiere de vant – fii constient, te rog, ca odorasul tau, mic, frumos, pufos si dulce, va sta in ultimul rand, printre codasi (oare cine o fi acesti codasi?) la falnicul lor matineu pentru care mamele si-au imbracat fetitele ca pe niste coconite din salonul lui madame Matilda. Cu paietele de rigoare.

Ca tie nu-ti prea pasa, de aceea ca intelegi pretul platit pentru un rol de frunte, e una. Copilul tot va tacea. Pana in ziua in care ii va spune, printre altele, bunicai, bunicului, matusii, unchiului sau vecinei de la 7, la care il mai lasati cand trageti o fuga pana la magazin, ca: 1) fetitele au spus ca am avut o rochie urata; 2) de ce eu am recitat doar o poezie, da’ Alex 4? 3) Cand am sa fiu si eu „Soare”? Catalina e deja a doua ora…

Mie mi-a fost intotdeauna dificil sa raspund la astfel de intrebari. Desi eram sigura ca eu am dreptate, ca eu sunt cea consecventa in deciziile mele, ca eu nu vreau sa dau mita si sa ma umilesc pentru o poezie in plus, ca eu nu-mi voi imbraca fata ca pe o prostituata din sec. XIX si ca eu imi asum responsabilitatea de a-i acorda copilului meu mai putine sanse de a invata poezii carpite din mers pentru a astupa un gol in scenariu.

Eu as interzice matineele. Asa cum a intrezis Stalin pomul de Craciun. Cu singura difenta ca n-as reveni asupra acestei decizii in vecii vecilor amin. As face din asta un punct in Constitutie, a 11 porunca biblica si Legea Legilor. De aceea ca noi poate si ne nastem egali, matineele insa ne arata ca egalitatea asta nu este decat iluzia unor oameni imbatati de lozinci revolutionare. Si ca pentru a iesi in fata, trebuie sa fii altfel. Nu egal.

Copilul meu cu siguranta a trecut prin momente dramatice datorita acestor show-uri de zombare, care am impresia ca sunt organizate cu unicul scop de a distorsiona ideea de frumos a celor mici. De a face din ei cetateni exemplari al acestui stat kitschios, unde pozitia ta de om bine in societate se masoara prin numarul de fini si cumetri bine pusi.

***

In fine, la mine pe blog nu veti gasi „scenarii de matinee” sau „idee de matinee”. Asta de fapt era ideea acestui articol.

Noi spunem DA integrarii timpurii in societate

in drum spre gradinita, Istanbul 2006

ne pregatim sa mergem acasa, Cehia 2007

Cand Ilinca avea un an si jumatate, am inscris-o la gradinita. Locuiam, pe atunci, la Istanbul. Dupa cateva dupa-amiezi de vanatoare a tuturor institutiilor prescolare din cartier, intr-o dinimeatea insorita de februarie, am decis ca o vom da la cea mai scumpa, dar si la cea mai portivita pentru un copil dintr-o familie de expatriati.

Gradinita era una foarte mica, cele 4 grupe incapand intr-o vila turceasca traditionala. In fata usii crestea un portocal. De „Ziua Mamei” si „Ziua Tatalui”, copii prezentau un concert, dupa care parintilor li se oferea cate un cadou, incununat de o masa dulce. Era, mai degraba, un cocktail. Si totul era grauit.

Tin minte si acum, senzatia cu care m-am intors acasa, dupa ce am achitat taxa si ne-am inteles cu directoarea asupra graficului Ilincai. Eram atat de fericita si atat de mandra ca Ilinca intra in lumea „copiilor mai mari”, incat am inteles ca nu exista nimic mai important pe lume, decat bunastarea copilului tau.

***

Acum suntem pe ultima suta de metri in gradinita. Si, desi, mi-a fost greu sa gasesc o gradinita in Chisinau pe potriva experientelor noastre anterioare, cred ca nu a fost o idee rea de a-mi socializa odorul din frageda copilarie si de a continua aceasta frumoasa traditie si reveniti acasa. Nu sunt o mama care are capacitatea, talentul si rabdarea sa se ocupe de un copil asa cum ar face-o cei care sunt platiti pentru asta. Si, desi, sunt un critic inversunat a institutiilor noastre de invatamant prescolar, cred ca frecventarea gradinitei are si multe plusuri. Depinde deja de parinti ce gradinita aleg, ce atitudine vor avea fata de cadrele didactice si cate ore pe zi au de gand sa-si lase copilul pe mana altcuiva.

***

Mie mi-i jale de copiii care isi petrec toata ziua intre patru pereti si care nu vad  nimic altceva decat curtea din fata casei. Un copil trebuie sa vada lumea. El trebuie sa stie cat de simpatici sau nesuferiti pot fi altii. Ca sunt oameni cu gusturi diferite, ca prietenii te pot trada, iar prima dragoste poate fi dramatica, chiar si la 5 ani.

In cazul in care aveti reticente fata de gradinitele noastre, gasiti o modalitate de a negocia cu educatorea orele de frecventare. Cunosc situatii in care copiii stau doar jumate de zi la gradinita, orele ramase le petrec la diferite cercuri, centre de dezvoltare sau acasa cu mama.

Solutii sunt multe, nu va grabiti sa tineti copilul acasa daca stiti ca nu puteti sa-i oferiti o viata diversificata si interesanta.

Reguli de conduita

Am fost ieri la gradinita. Acesta e un eveniment in sine, deoarece in ultimile saptamani nu am calcat pe acolo. Gradinita este teritoriul dadacii, unicul lux pe care mi-am ingaduit sa-l pastrez din viata de producator tv.

Langa oglinda din vestiar a aparut un poster nou, tiparit pe hartie roz, laminat. Curatel, frumusel. Pe poster erau puncate cateva reguli de bun-simt, cum ar fi „spala-ti dintii de 2 ori pe zi” si „fa-ti dus in fiecare seara”. Ma rog, unii copii chiar au nevoie de un reminder.

Ultimul punct, insa, m-a facut sa rad si sa ma intreb daca persoanele care au facut „copy-paste” la aceasta lista de reguli, folosesc, in principiu,  vreo emisfera a creierului.

*Un om educat va avea mereu grija ca tinuta sa sa fie adecvata locului unde merge. De exemplu, la un concert rock, este indicat sa porti imbracaminte sport.

(Interesant cati copii de 6-7 ani fac parte din publicul fidel al concertelor rock? Hm, nepotii lui Steve Taylor s-au mutat la Chisinau?)

Poate ma revolt in zadar, detaliile, insa, conteaza. Iar lucrul facut de mantuiala ramane un lucru facut de mantuiala.

Ostasii Patriei

Ostasi ai Patriei

Gradinitile noastre sunt pline de soldatei. La ce bun atunci sa mai faci armata? O tara intreaga trece din frageda copilarie exercitiul supunerii, „pe loc repausului” si a injosirii. Copiii sunt fiinte care nu inteleg si la ei trebuie sa tipi. Cat de tin bojocii. Ca doar sunt surzi si retardati.

Tot la gradinita, micutii afla ca sunt lipsiti de talente, ca in ei nu poti avea incredere si ca o aparitie la televizor fara instructaj dur pe parcursul unei saptamani, va fi un fiasco total. Ca doar vor face colectivul didactic de ras.

La gradinita trebuie sa stai drept, sa declami poezii dubioase, sa raspunzi la aceeasi intrebare de cateva ori, tare, ca la numaratoarea matinala intr-o unitate militara, sa inveti pe de rost culorile, animalele si cuvintele in engleza.

La gradinita educatoarea are intotdeauna dreptate, ea detine adevarul in ultima instanta.

La gradinita, dadaca este cerberul grupei, care decide cine are voie sa mearga la veceu si cine se va alege cu o psihoza din cauza ca nu i s-a permis 3 luni la rand sa faca pipi in timpul somnului de amiaza. Deoarece asa trebuie.

Intru-un final, copiii odata iesiti de pe poarta gradinitei nu se pot deconecta de la programa „soldatei”. Acasa trebuie sa strigi la ei, deoarece asa au fost antrenati, trebuie sa lupti pentru fiecare zambet si vorba spontana atunci cand iesi „in lume”, trebuie sa le tai unghiile din carne, altfel vor fi scosi in cercul infamiei, organizat in fiecare dimineata de educatoare.

***

Ilinca nu are curaj sa-si tunda parul, scurt, cu breton, asa cum o facusem odata, cand nu mergea inca la gradinita. Dadaca nu-i da voie…

Matineul, bata-l norocul…

Astept o lege care sa interzica matineele. Dar stiu ca voi astepta in zadar. Intre timp, nu-mi ramane decat sa rezist stoic hoardelor de parinti care se imbulzesc la usa grupei cu idei de tinute, idei de mese dulci si propuneri, care mai de care, in privinta sumei pe care trebuie s-o dea in plic.

***

A inceput sezonul matineelor de primavara. Acum toate administratiile institutiilor de invatamant prescolar isi vor baga mainile in sacul cu bani, asa cum imi bagam eu mainile in sacul cu zahar al bunicai. Ei, bine, la cineva sacul o sa fie ros de soareci, carpit sau nitel mai mic, dar toti isi vor lua portia. Mai putin parintii, care se vor desparti de vreo 400-800 de lei (depinde de gradinita) cu aceasta ocazie.

***

Azi a avut loc un lucru nemaipomenit in viata familiei noastre. I-am inchiriat Ilincai o rochie, din alea „roz-bonbon”, pentru matineu. Mi-am zis ca daca tot e penultimul matineu de la gradinita, sa-i fac o placere, s-o imbrac in „printesa”. Aceasta extravaganta neinspirata m-a costat 200 de lei. Si asta fara accesorii. Si asta fara sa includem pretul „fonogramei”, al fotografiilor (8 lei bucata) si al discului (160 lei). De bani in plic – tac, deoarece nu dau.

***

Iar daca cineva o sa fie destul de naiv sa incerce sa ma convinga ca bucuria copiilor n-are pret, asa cum obisnuiesc s-o faca unele mamici, intre doua vorbe cu educatoarea in vestiarul grupei, sa nu-si iroseasca coardele vocale. Pe copii poti sa-i bucuri la preturi reduse sau, SURPRIZA, gratuit (!), asa cum se intampla pe timpul cand eram eu copil sau asa cum se intampla in alte tari din fostul spatiu socialist (ma refer la experienta noastra ceha, cu matinee absolut gratuite, ce-i drept fara fite, ceea ce n-ar place parintilor nostri).

***

Dragi deputati, daca vreti sa-mi pierd timpul inca o data cu alegerile, faceti ceva cu matineele astea!

Fisa psihopedagogica sau cum aburesc gradinitile parintii

Cu o saptamana in urma, venind la gradinita s-o iau pe Ilinca, educatoarea mi-a intins un formular, urmat de rugamintea sa-l completez neaparat si sa-l restitui chiar a doua zi.

Am tacut. Am luat formularul fara sa vad despre ce este vorba. Ajungand acasa, am scos „fisa psihopedagogica” din geanta si in doua clipe am inteles ca eu n-o voi completa.

***

Fisa psihopedagogica pentru grupa mare, pregatitoare (copii 5-6 ani)

Primele puncte ale anchetei sunt obisnuite. Numele, varsta copilului, date despre starea sanatatii si adresa. Ei, partea cea mai interesanta incepe la punctul 3 si anume „Date despre familia copilului”. Intrebarile sunt destul de personale si tin de situatia familiala, spatiu locativ, profesia, functia si pregatirea scolara a parintilor.

Acest formular magic a murit odata cu decizia mea de a nu-l completa. Educatoarea insa nu a uitat pentru ce ia salariu si m-a atentionat de cateva ori sa nu uit ca asteapta „fisa” completata. La intrebarea mea cine are nevoie de aceasta informatie si in ce scopuri este stransa, educatoarea mi-a taiat-o scurt si matern (in sensul in care o mama autoritara nu-ti lasa dreptul la replica) ca „Asa trebuie!” Clar, nu?

***

Nu mai vreau sa comentez lung si cu nedumerire „in voce”.  Nu voi completa acest formular in vecii vecilor amin. Cine vrea sa stie in ce conditii locuiesc, ce studii am facut si ce climat interpersonal am in familie, sa vina peste mine cu serviciile sociale, nu sa-mi trimita o fituica anonima in care eu trebuie sa le povestesc cine e tatal copilului meu, cate camere am si cine se ocupa „in mod special de copil”.

***

Moarte formularelor anonime!

PS: sunt singurul parinte care nu a restituit formularul, ceilalti au raspuns la nedumerirea mea privind anonimatul fituicii cu „ei, asa trebuie cred ca”…