Ziua cand copilul meu a devenit mare

Lucrurile importante se intampla simplu si pe neprins de veste.

Cand ma pregateam de nastere si asteptam marea zi, in fiecare seara, inainte de culcare petreceam vreo 2 ore in baie. Ma spalam, ma rodeam, ma radeam, ma ungeam, ma aranjam. Nu puteam sa nasc nepregatita.

Momentul cu pricina m-a prins in pat, cu un ziar in mana. Eram deja la etapa cand credeam ca nu voi mai naste si ca parul de 2 cm de pe picioare este intoarcerea catre natura si nu o forma de indiferenta depresiva.

De trei ani, de cand copilul meu merge la scoala, discutam periodic despre ziua in care ea va putea face acest drum singura. Refrenul meu era bine argumentat si se incheia cu versul: „Anul asta cu siguranta nu. Si nici la anul. Poate in clasa a 5-a”.

Aseara, in cadrul unui du-te-vin-o din casa, Ilinca lanseaza, foarte natural:

– Mami, eu maine merg singura la scoala.

– Ok, Ilinca.

Dupa care mi-am dat seama ce s-a intamplat. Toti acesti ani de frici, pregatiri, programari, ajustari, consultari si fel de fel de negocieri cu proriile mele paranoi de mama, au luat sfarsit. Pe neprins de veste. Simplu de tot. Copilul meu va merge singur la scoala. Moment pe care il asteptam undeva peste 5 ani. Pentru care ma pregateam, motivand ca ea este cea care trebuie pregatita.

Copiii nostri, vorba poetului, nu sunt ai nostri*. Ei sunt ai lor proprii. Si ei isi au timpul lor.

***

Eu tot aveam 9 ani cand am intreprins prima mea iesire din curtea blocului in lumea mare. Era dupa- amiaza de inceput de martie. Ne-am adunat trei fete si ne-am pus in gand sa mergem pana la „Gemenii”, atunci „Lumea Copiilor”, sa-i luam un cadou de 8 martie invatatoarei. Si asa cum sade bine unui copil cu frica de Dzeu, de iad si de mama, am sunat-o. Raspunsul ei era unul previzibil, „Nu”. Determinarea mea, insa, era imprevizibila, pentru ei, parintii. Atunci am mers pentru prima data singura in oras si mi-am asumat aceasta decizie.

*Copiii vostri nu sunt ai vostri.
Sunt fii si fiice ale Vietii care tanjeste chiar dupa ea insasi.
Ei vin prin voi, dar nu din voi, si chiar de sunt cu voi, ei nu va apartin.

de Kahlil Gibran, poet si filosof libanez

Drumul spre casa

Drumul spre scoala din aceasta dimineata a fost trist si dramatic. Ilinca se suparase. Nu, de fapt ea nu se suparase. Ilinca era in plin protest.

Copilul meu de 8 ani nu poate intelege de ce eu, mama lui, nu-i permit sa se intoarca singur de la scoala. Doar 7 statii cu troleibuzul, mamica!

Recunosc ca inca nu stiu cum sa-i explic corect, obiectiv si calm de ce nu pot s-o las sa faca singura acest drum. Ca e fetita? Ca e prea frumoasa si frumusetea nu e intotdeauna un noroc? Ca e doar un copil? Ca are doar 8 ani? Ca e departe? Ca pe lume exista si oameni rai? Toate argumentele sunt valabile. Si, totodata niciunul nu este valabil. De ce? Simplu! Unicul argument – obiectiv, existent, adevarat – este frica mea.

In timp ce politistul bun din mine sta linistit, fumand o pipa la soare, cu picioarele intinse si cu chipiul pe o ureche, stiind ca „buna ziua” ca siguranta copilului meu e un lucru de la sine inteles, celalalt, politistul rau, vesnic ingrijorat, carcotas, maniacal, depresiv, supraprotector si suspicios, imi sopteste intr-una in urechea mea speciala, cea mai aproape de creier, ca ” Nu, nu, nu se poate! E plin de maniaci, de pedofili! Nu privesti stirile? Intr-o saptamana doua cazuri!!! Nu fa asta! E prea devreme! O vei pierde!”

Eu sunt confuza. Foarte confuza. Pe de o parte, vreau sa cresc din fata mea un om independent. O femeie independenta, daca e sa fiu sincera pana la capat. Care sa stie sa ia singura decizii, in care sa pot avea incredere, pe care sa o pot lasa sa traverseze singura strada, fara a strange in mana stanga, ascunsa in buzunar, sticlulta cu „Valocordin”. Pe de alta parte, cat de responsabil poate fi un copil de 8 ani, pentru care responsabilitatea nu este o trasatura de caracter ce l-ar caracteriza? Si cat de responsabila este societatea noastra in fata unui copil in drum spre casa?

***

Am stat eu si m-am gandit. Nu de azi, nu de ieri, ci de vreo doua saptamani, deoarece Ilinca imi pune aceeasi intrebare in fiecare zi. Si toata gandurile si analizele mele s-au imprastiat ca atomii in Univers (e posibil asa ceva?) la amintirea unei scene din troleibuz de acum cateva saptamani. La statia de langa scoala, in troleibuzul nostru au urcat cativa muncitori de santier beti crita. Ilinca s-a facut cat un pui de cucuvea si s-a strans de mine. Tot drumul acestia au urlat ca niste descreierati si, va dati bine seama, nu-l citau pe Titu Maiorescu.

Pentru mine totul a devenit clar. Acum e prea devreme. Cand, insa, va veni varsta la care nu va fi „devreme”, dar nici „prea tarziu”, luand in consideratie ca Ilinca deja m-a rugat insistent sa nu-i duc ghiozdanul in spate, cel putin, cand ne apropiem de scoala. Cum sa nu scap acest moment crucial, in care copilul poate si trebuie, sa-si asume „drumul spre casa”? Si, cel mai greu de recunoscut, cand va fi acel moment pentru mine, ca parinte?

Acum nu-mi ramane decat sa astept, sa observ, sa indrum si sa ma rog sa pot creste un copil intelept si…putin suspicios.