Multumesc!

Mie nu-mi place sa dau sfaturi. Azi, insa, e soare si e cald si eu vreau sa dau sfaturi.

Luati un „post it”. Alegeti culoarea care va place sau cea pe care o aveti la indemana. Daca nu aveti aceste minuni de „post it”, luati orice bucatica de hartie. Si mai scotociti prin geanta, pe masa, sub pat sau la coleg pe birou si gasiti un pix, eventual un creion, o bucata de carbune sau o carioca. Asezati-va sau, daca va este comod, ramaneti in picioare si scrieti pe foita lucrurile pentru care sunteti azi recunoscator/toare. Scrieti orice fleac. Scrieti sincer.

Eu va promit,  dupa cateva saptamani de astfel de practica veti vedea lucrurile altfel.

PS: eu scriu prima propozitie automat, cu inima, nu cu mana si nici cu capul: „Multumesc pentru aceasta zi.”

PSS: eu adun aceste foite intr-o cutiuta.

foto: alegriphotos

Vulpita

Cand se intampla sa ma gatesc si sa ies „in oras”, Ilinca ma priveste lung, ma adulmeca, se lipeste de mine si-mi spune siret „Mamica, tu ai nasul lung”. Aceasta constatare e un compliment. Nu stiu de ce, dar lungimea nasului meu se vede doar atunci cand sunt machiata. Fata mea imi spune ca am un nas subtire si lunguiet, exact ca o vulpita. Posibil. Desi ma privesc de aproximativ 10 ori pe zi in oglinda, nu vad acolo decat un nas ca nasul, o gura ca gura si doi ochi, putin asimetrici, dar, in fine, ochi.

***

Zilele astea m-am poticnit de un nume pe care il auzisem de cateva ori de la o prietena – Louise Hay. Cu mai mult de un an urma, aceasta prietena imi recomandase sa-i cumpar cartea ce a facut-o atat de cunoscuta pe aceasta femeie (acum) octogenara. Am mers ascultatoare la librarie. Am intrebat, putin incurcata (intotdeauna ma simt asa cand caut carti de self-help), daca au ceva de Louise Hay. „Avem, cum sa nu!”. Dupa cateva clipe de cercetare a etajerelor, librarul mi-a intins doua carti de aceasta autoare.  Am intors rapid cartea sa-i vad coperta din spate, cautand automat fotografia acesteia. Iar acolo…acolo era portreul unei tipe blonde, cu parul scurt, uscativa, machita, imbracata in alb…Nu mi-a placut tipa. Nu mi-a placut blondul din parul ei si gura prea larg deschisa intr-un zambet pozitiv. I-am intins librarului cartile, am cumparat altceva si am iesit.

***

Au trecut 15 luni. Viata s-a schimbat (nu fara ajutorul unor autori „pozitivi”). La orizont iarasi a aparut Louise Hay. De data aceasta mi-am spus ca oricine merita o a doua sansa, chiar si o femeie prea blonda. Am cautat informatii despre ea, interviuri, documentare. Si m-a impresionat. Asa cum e – blonda, machiata, imbracata in alb, portretul perfect al unei casnice din bogatele suburbii americane (cat suntem noi, totusi, plini de clisee).

***

Louise Hay spune ca cel mai important dar pe care ni-l putem face  este sa ne iubim pe noi insine. Sincer, devotat, fara asteptari si critica, asa cum am iubi un nou-nascut. Dar asta nu e tot. Louise Hay ne indeamna sa ne privim in fiecare zi in ochi (literalmente, folisind oglinda) si sa ne spunem „…., te iubesc”.

***

Eu chiar am nasul lunguiet si ascutit ca la o vulpita. Am descoprit asta aseara, la 30 de ani, privindu-ma indelungat in oglinda, incapabila sa-mi marturisesc dragostea. Eu, care de atatea ori am fost invininuita de egoism…

„Diana,  te iubesc. Exact asa cum esti”

***

Increcati si voi.

despre oamenii care gasesc cuvintele potrivite

Cred ca toti am trecut prin starea ceea in care parca stim exact ce facem, cum facem si de ce facem ceva, insa, nici in ruptul capului nu putem explica aceasta pozitie celor care, dupa parerea noastra, nu sunt initiati. Apoi, se intampla sa citim undeva sau sa vedem pe cineva care explica exact ceea ce noi ne framantam o viata intreaga sa explicam. Simplu, clar, deschis. Si atunci sarim si strigam „Uite, asa cred si eu! Exact asa! Parca eu vorbesc!”

***

Cam asta am simtit eu cand am ascultat acest discurs. Mare atentie la partea cu eductia copiilor. Parca i-am scris eu textul :)