Tokyo, 945

Tokyo, 945 – acesta este numarul de telefon a lui Dumnezeu. In orice caz, asa sustine un personaj din cartea „In cautarea oii fantastice” de Haruki Murakami.

***

L-am sunat intr-o seara pe Dumnezeu. Acum cateva saptamani. Nu ma asteptam ca El imi va raspunde. Dar, s-a intamplat exact asa cum explica personajul lui Murakami – Dumnezeu raspunde tuturor. De aia si e Dumnezeu.

Nu am trait un miracol mai mare in viata mea. Nici la nasterea Ilincai.

Cat de patetic si evanghelist!

El mi-a raspuns. Si in clipa exact urmatoare ceea ce am cerut mi s-a dat. Si lumea mea a fost data peste cap. Sudul a devenit Nord, iar Nordul – Sud, de parca in interiorul meu era un glob care a fost brusc intors cu picioarele in sus si capul in jos. De parca a invartit cineva volanul pana la limita pentru a evita o coliziune mortala.

Prima reactie a fost sa nu cred, sa ma ciupesc, sa imi dau o palma. M-am ridicat, am deschis barul, am ales o sticla la intamplare si am tras un gat. Am simtit cum nu stiu ce fel de tarie de import aterizeaza in stomacul meu gol si chinuit. Eu sunt treaza. Eu nu visez. Dumnezeu mi-a raspuns. Dumnezeu mi-a raspuns…Impactul a fost prea puternic. M-a frant in doua ca pe un biscuit sec.

Discutia noastra telefonica a fost una scurta, dura si epuizanta. De genul discutiilor mele cu Ilinca, cand ea ma roaga, pe interfon, lung, monoton, iritant sa o las afara inca 10 minute. Si eu o las. Stiind ca dupa asta o voi certa. Pentru lipsa de intelegere. Pentru lipsa de disciplina si ascultare. Am sa-i dau ce vrea. Apoi, o voi lasa sa se convinga ca nu a cerut ceea ce trebuie.

***

Saptamana care a urmat nu mi-am scos ochelarii negri de pe ochi. Mi-am pierdut reperele. Am cerut poate ceea ce nu mi se cuvine. Si darul a fost prea greu. Si nu am stiut cum sa-l folosesc. L-am tinut in ambalaj, tragand curioasa de funda. Dar nu l-am deschis. Nu mai aveam puteri.

***

In cercul meu intim mi se spune Miss Mozg (din rusa – creier). Eu am o explicatie pentru orice. Sau aproape orice. Eu sunt rece, distanta. Eu pot sa port moartea in suflet, dar sa zambesc. Eu pot sa iubesc pana la nebunie, dar sa aleg sa tac. Sau sa-mi arat iubirea asa cum nu ar fi cazul. Eu sunt cinica. Asa m-am nascut. Dar prietenii ma iarta atunci cand in loc sa pup, pun obrazul. Deoarece ei stiu ca eu plang la filme si cred in vise.

De data aceasta nu am gasit explicatia. Si nici cinismul nu m-a ajutat. Am ramas ca un pescar impotmolit in apele limanului. El vede marea, dar nu poate ajunge pana la ea. E prea frumoasa. E prea mare. Iar el e atat de mic si amarat. Un biet pescar in pantaloni zdrentuiti. It’s too good to be true – isi zice el cu accent de Techirghiol si arunca navodul in partea opusa.

***

Eu am vorbit cu Dumnezeu. Si el m-a ascultat. Eu nu ma pot linisti. Cum? De ce?