Azi…flori si soare

Azi am pofta de flori si lumina. Poate de aceea ca m-am trezit intunecata, exact ca timpul de afara. Poate si de aceea ca m-am certat cu cei de la servciul de taxi. Sau poate pentru ca troleibuzul nu m-a dus in directia vruta. Azi, insa, poate prima data in viata mea de om constient mi-am spus ca nimeni nu-mi datoreaza nimic si ca toate neplacerile mele sunt doar in capul meu. Si mi-a trecut. Si a iesit soarele. Si au inceput sa apara oameni pe care ii asteptam. Asa, din senin. Oameni care au venit sa-mi intoarca o favoare, oameni care mi-au ajutat sa-mi rezolv unele chestiuni intr-o singura ora in loc de o zi, prevazuta de regulament, oameni care m-au sunat sa ma anunte ca programarea mult-asteptata se va intampla vineri. Mi-am gasit chiar si o cunostinta la Bruxelles, care a venit si a batut la usa acestui blog. Si asta dupa ce toata seara de ieri mi-am scanat creierul pentru a depista pe cine cunosc in acest oras in care va trebui sa petrec o zi sau doua la inceput de iulie.

Miracolele se intampla. Mici si mari. Doar sa nu uiati, nimeni nu va este dator cu nimic.

surse foto: Monday Morning Sun

Flori

In ultimul timp nu mai suport flori in casa. Ma necajesc cand se ofilesc. Ma enerveaza petalele care cad pe masa mea de lucru, pe masa din bucatarie sau pe drumul dintr-o camera spre lada de gunoi. Ma strseaza faptul ca trebuie sa le ingrijesc, sa le schimb apa, sa le tai tulpinele si frunzele vestejite, iar atunci cand uit, ma gandesc cu vinovatie la aceste elemente ale naturii atat de firave, care nu vor mai avea scapare si vor muri din cauza ca dimineata, inainte de a iesi din casa, nu am reusit sa le acord atentia cuvenita.

Am decis sa nu mai aduc acasa flori. Insa, de cate ori vad o babuta cu un brat de liliac la doar 5 lei, un buchetel de lacramioare sau o caldare cu bujori, nu ma pot stapani si cumpar. Le aduc, apoi, acasa si le ofer mamei. Las’ sa-si bata ea capul, ca ei inca ii plac florile in casa.

foto: din arhiva personala

Seara de seara

Intotdeauna am fost curioasa sa stiu ce fac oamenii cand ajung seara acasa.

De cand eram mica imi aduc aminte ca mama se ocupa de „gospodarie”, care incapea intr-un apartament de trei camere, seria 143. Uneori, noaptea, prin somn, o auzeam in bucatarie, amestecand in cratita sau in baie, spaland rufe. Atunci imi parea normal. Cand am crescut, insa, gandul ca eu dorm, iar ea sta incovoiata deasupra cazii si freaca albiturile, ma facea sa-mi pierd orice pofta de viata. Astfel, din experienta de viata in experienta de viata, am ajuns sa-mi petrec serile altfel decat faceau parintii mei si semenii lor.

***

Eu astept seara cu nerabdare. Sa vin acasa, sa-mi regasesc familia, sa-mi citesc cartea, sa impletesc al treizeci si cincilea fular, sa fotografiez bucatele de viata, sa gatesc ceva, stiind ca nu sunt impusa de nimeni, sa privesc „Grey’s Anatomy”, sa-mi sun prietenile, sa planific o noua escapada, sa discut cu mama, s-o culc pe Ilinca si sa stiu ca mai am doua ore doar pentru mine.

***

Ce fac ceilalti oameni cand vin seara acasa? Cei casatoriti? Cei casatoriti cu copii? Celibatarii? Mamele singure? Cuplurile? Cei care traiesc intr-o familie mare, impreuna cu copii si bunei? Mai au chef sa faca ceva pentru ei? Sau totul se reduce la mancare-televizor-somn? Sidaca da – de ce?

foto: fotografia este o parte din rutina mea zilnica, inclusiv serala :)