Iarasi despre femei

Cand am intrat in „sala pentru oaspeti” a Studioului nr 2 a postului nostru public de televizune si m-am proptit de un perete, uitandu-ma distrata la celelalte invitate ale emisiunii, regizorul, o doamna la varsta elegantei cumpatate si care isi poate permite deja orice, mi-a spus sa-mi sterg incaltamintea. Eu am privit oarecum debusolata botinele dragi, cumparate acum trei la Amsterdam, si am zarit pe botul lor urme de glod. Ca de, eu glod gasesc si a treia zi dupa ploaie…

Cred ca cunoasteti si voi acele momente, aparent neinsemnate, care pot sa ne schimbe definitiv viata sau, cel putin, sa ne puna pe ganduri lungi si dure, care, ulterior, ne vor schimba viata.

Vazand incurcatura in care m-a pus, doamna regizor mi-a intins un pachetel de servetele umede, insistand sa folosesc atat cat am nevoie, deoarece camera va lua si picioarele mele si va da urat glodul de pe ele. Atunci am observat ca sunt unica in incaltaminte plata. Si in blugi. Bine, blugii mi-i iertasem cumva, mai ales ca aveam la gat o esarfa din cea mai fina pashmina, tesuta de mana undeva prin Nepal.

Pai iata, in „sala de oapseti” a Studioului nr. 2 a a vut loc momentul cela. Cand la tine ajunge ceva care ti-a fost spus, repetat, insuflat, sfatuit de mii de ori. De mama, de prietena cea mai buna, de toate revistele, de ortoped, de femeile destepte si elegante, de psiholog si de barbatii care contau si care niciodata nu indrazneau s-o spuna pe sleau.

„Femeie-hai, incalta niste pantofi cu tocuri! Din cele nsipatru perechi pe care le ai, incalta, cel putin, una, o data pe saptamana!” Si nu, nu e vorba de moda, de tendinte, de gura lumii, de complexe. Nu. E vorba de o necesitate profunda, adanca, cat Groapa Marianelor, de a fi femeie a la carte. Dorinta mea foarte personala, intima. Dorinta cu care ma trezesc in fiecare dimineata, dar care se risipeste in momentul in care cobor din pat.

„Iiiii, las’ azi m-oi duce in botinele mele maronii…si maine vedem…”

Si asa o viata intreaga. Zile la rand, cu mici licariri de lumina, diminetile in care bunul duh nu ma paraseste de la coborarea din pat si imi da energie sa fiu azi asa cum intotdeuna mi-a dorit. Pusa la punct, in incaltari elegenate, cu una din cele nspe genti de piele pe umarr, in loc de torba de panza, in care incape o gospodarie intreaga si pe care mama nu si-ar fi permis s-o poarte nici in cei mai duri ani de criza nouazecista, cand sapunul si zaharul se vindea pe talonase.

Cat a durat emisiunea, nu-mi putea rupe ochii de la o alta Diana asezata langa mine. Femeie din cap pana-n picioare. Asa cum inteleg eu femeia. Si nu, nu vreau sa devin altcineva, altcumva, sa gandesc sau sa actionez diferit, vreau sa pot invata un singur lucru – sa stiu de cu seara cu ce ma voi imbraca dimineata si acel gand sa fie cat de departe posibil de blugii mei de serviciu si botinele maronii. Asa ca Diana. Cealalta Diana. Sau ca Olesea, cea care a devenit mamica la 18 ani, iar acum, pe la 24 (din cate am calculat) este mama de doua ori. Si atat de eleganta. Si atat de femeie. Si atat de mandra de asta.

***

Stiti, am mai spus asta, dar vreau sa ma repet – eu am trait multi ani izolata de alte femei. Primii ani de maternitate i-am trait departe de casa, de mama, de prietene, care nici nu erau pe timpul cela preocupate de astfel teme si de alte femei aflate in aceasta situatie. Apoi, faptul ca eram o familie nomada nu mi-a permis sa construiesc legaturi durabile cu cineva. Asa si am trait. Rupta de tribul meu, de tovarasele si camaradele mele de lupta. Mai tarziu citisem ca pentru o mama este fundamental sa-si poata trai maternitatea alaturi de alte mame. Si iata acum, cand am deja un copil de 9 ani, am inceput sa simt o placere enorma de la comunicarea cu alte femei. Si nu sunt de acord cu ele in multe cazuri, nu le dau dreptate in multe discutii, dar imi place sa le ascult, sa discut cu ele, sa stiu ce cred si sa aflu cum fac ele in diferite situatii.

Ceva foarte important ce am inteles este ca majoritatea femeilor sunt deosebite, unice in felul lor. Nici mai rele si nici mai bune decat mine. Si ca nu exista VIP-uri, sotii de bogatasi, carieriste. Ca e foarte simplu, daca ai un ochi atent sa observi fiecare umbra din privirea ei, fiecare nota din vocea ei si sa intelegi ca durerile se aseamana. Si ca temele raman aceleasi – barbati, mame, copii, libertate, cum sa arati mai bine.

As vrea sa pot ruina acest mit, conform caruia femeile nu pot avea o prietenie durabila si ca ele se mananca de vii. Daca ne-am invata sa vedem in fiecare colega de sex un om care ne poate inspira, de la care putem invata ceva (dar de invatat poti invata de la oricine), de la care putem fura o faramitura de intelepciune, ne-ar fi tuturor mai bine. De aceea ca nu exista eu si ele. Exista „noi, femeile”.

Cu aceasta ocazie minunata, o voi intreba pe mama cum crede, trebuie oare sa-mi iau un palton nou, in loc de parka mea kaki. Stiu care va fi raspunsul, dar am nevoie de incurajarea cuiva pentru a putea urca muntele feminitatii asumate nu doar prin scris, dar si prin aparente.

PS: daca intrati pe pagina blogului de pe Facebook, veti vedea cine erau celelalte femei din studiou.