Niste lectii. Sau cum invat ca e ok sa ma rasfat

tumblr_mlt5rsV0gL1qap29lo1_500

4 perechi de pantofi noi. Doua negre, una rosie si alta aurie.

O femeie inteleapta mi-a spus, moale, alintator, ca eu nu stiu sa vorbesc despre mine. Si nici sa ma iubesc. Iar ceea ce numesc eu dragoste de sine nu sunt decat crize pasagere de narcisism. Si ca  nu stiu sa ma surprind. Sa ma alint. Sa-mi cumpar. Si ca o femeie nu este o slujitoare si nici slujnica.

Atunci eu m-am gandit ca toata inteligenta mea nu-mi serveste la nimic, daca nu sunt in stare sa fiu ceea ce singur Dumnezeu a vrut sa fiu. Iar el m-a vrut om de sex feminin.

La mine totul a inceput cu shopping therapy. E un exercitiu. Intri in magazin, neprevazut, din intamplare, vezi pantofii la care demult te gandeai sau la care nu te gandeai, dar care ti-au atras, cum un barbat poate atrage o femeie doar printr-o nuanta de parfum sau un gest abia schitat. Ii atingi, ii probezi, le mangai pielea, simti cum relieful lor se preteaza perfect degetelor tale. Si nu-i pui la loc. Lasi rationalul din tine sa vorbeasca, sa iti explice, pe note deja mai reci decat otelul, ca nu-ti trebuie acesti pantofi, ca o cheltuiala inutila, ca banii stau bine acolo unde stau si ca se poate intampla sa mori de foame pana la sfarsitul lunii.

Ei bine, daca mor de foame, cel putin voi fi pusa in sicriu cu niste pantofi noi – ii raspund eu. Si daca vrei sa stii, de foame nu voi muri. Nimeni nu moare de foame in ziua de azi. Mai ales managerii.

Ziua in care voi proba o noua pereche de pantofi si voi sti ca ei sunt deja ai mei, fara agitatie, fara zarva in cap, fara dialoguri interioare contradictorii, fara vina si parere de rau, fara apeluri mamei sau prietenelor pentru confirmarea lor ca e ok sa ai inca o pereche de pantofi, ca o pereche de pantofi e un lucru util, ca sunt femei care au 25 de perechi de pantofi si inca isi mai iau, e aproape. Ea e dupa urmatorul colt. O adulmec exact asa cum adulmec o piele buna. Fie ea de pantof, geanta sau centura. Acum, insa, sunt inca in antrenamente.

Virginia Woolf in eseul „O camera separata”, dedicat femeii in literatura, sustinea ca o pentru a scrie o femeie are nevoie de  o camera separata si bani. Eu imi voi permite sa generalizez cuvintele dansei, aplicandu-le pentru viata femeii in general – pentru a trai o femeie are nevoie de un spatiu al ei si de resurse. Si acel spatiu poate fi umplut cu orice. Cu manuscrise, pantofi, genti, parfumuri, enciclopedii si dictionare, papusi de portelan sau ursi de plus.

Pentru a trai la modul „femeie”, omul de sex feminin trebuie sa deprinda sa fie femeie si aici nu pot s-o neglijez pe Coco Chanel, eleganta, surpinzatoarea, incredibila Coco Chanel, care cica a fost auzita spunand ca femeie nu te nasti, femeie devii. Si ca in aceasta devenire toate sunt bune – rujuri, rochii, coafuri, pantofi, genti, mergele, barbati, bratari, sampanie, cafea in pat, pasiunea pentru un lucru, vacante, spectacole si plimbari. Si somn suficient. Si hidratare. Si inteligenta. Si stralucire interioara.

O prietena buna, intr-o discutie de vineri seara la umbra nucului, imi spunea ca este oarecum trist sa ajungi la 30 de ani ca sa intelegi cateva lucruril esentiale. Ca 10 ani din viata adulta s-au evaporat in dubii, incercari, esuari, pierderi, fericiri iluzorii si iubiri efemere.

Eu, dimpotriva, gasesc aceasta varsta perfecta pentru a deveni ceea ce iti este destinat sa devii. Si cand, daca nu acum, o pereche de pantofi din piele supla, ce se cambreaza sub greutatea atingerii noastre de femeie, ca spatele unui amant in a treia noapte de amor, se potrivesc cel mai bine piciorului nostru tot atat de frumos ca la 20 de ani, doar ca mai stiutor, mai indraznet? Piciorului care a iubit, a plans, a visat, a purtat prunci, a leganat copii, a batatorit drumuri, a castigat bani, a mangaiat, a durut, a fost sarutat si gadilat. Acest picior merita o pereche-doua-trei-patru-cinci-douazeci-si-cinci-o-suta-trei-perechi de pantofi.

Atati cat vrea ea. De aceea ca e femeie. Iar o femeie nu slujeste. O femeie iubeste. Si e ok asa.

Epilog

Eu am scris deja la tema pantofilor si a educatiei femeilor, care au fost crescute astfel, incat sa nu stie cum sa se bucure de ceea ce le aduce ziua si nici cum sa-si creeze mici bucurii. Pantofii sunt, mai degraba, un simbol ce reprezinta micile placeri ale cotidianului. Pentru mine pantofii, gentile si pietrele sclipitoare sunt acele mici placeri care mi le pot oferi sau care imi provoaca o satisfactie enorma cand imi sunt oferite. Aceste placeri, insa, ma costa (inca) scump, calculat in ganduri contradictorii si sentimntul de vina ca cheltui banii aiurea (mai bine schimbi gresia in baie). Si acum, trecuta timid de 30 de ani, am inceput sa invat sa-mi permit si sa nu ma maninc din interior pentru fiecare cadou pe care mi-l ofer.

Tot la tema: Despre cea mai buna invatatoare,

Povestea pantofilor

Deci, sexy sa fie de tanti Nastea

PS: de vineri am si o geanta noua, am cautat-o cativa ani si am gasit-o!

olivia-palermo-zara-bolso1

foto: de aici

Edit: „Femeie nu te nasti, ci devii” sunt vorbele Simonei de Beauvoir. Un terci minunat de citate s-a facut in capul meu. Dar, pana la urma cele doua erau pe aceeasi unda si orice vorba de duh lansata de Chanel, poate fi parafrazata prin aceasta sintagma  beauvoiriana :)

Despre diamante, decapotabile, restaurante si revolutie

Psihologul meu mi-a spus ca o femeie nu trebuie sa lucreze. Si ca o femeie are tot dreptul sa vrea unghii rosii si parfum mirositor.

Mie imi place ce spune ea. Si e prima data cand nu vreau sa intru cu cineva in polemica, sa fiu combativa, sa iau bazooka in mana, sa ma catar pe masa in fata omului, indreptand teava sprea fruntea lui si sa-i sasai ca un sarpe – Jos dictatura ideilor mic-burgheze!

Eu stau, o ascult, ochii mei stralucesc, iar inima mea zambeste. Mmmm, unghii rosii…Si sambata si duminica cand trebuie de ciorsait linoleumul din bucatarie. Poti sa nu ciorsai linoleumui, de fapt…Mmmm, cafea in pat, cu o prajiturica, urmata de o tigara mentolata…Poveste.

Cand ea m-a intrebat ce vreau eu, raspunsul meu a fost aproape ca cel a lui Lenin, Jeanne d’Arc si a revolutionarilor francezi: vreau sa cada imperialismul, vreau distrugerea statului capitalist, vreau revolutie proletara, vreau inclocuirea democratiei burgheze, vreau eliberarea Moldovei de sub jugul rusesc si vreau Liberté, égalité, fraternité.

Ea e prea buna. Ea m-a privit. A zambit. Si m-a lasat sa-mi dau singura seama cat de tare bat campii.

– Ce vrei tu, Diana? Fara modestie. Fara rusine. Fara limitele posibilitatilor. Fara principii.

– Eu vreau o blana de nurca. Eu vreau un pandadiv din smarald. Eu vreau o casa pe riviera franceza. Eu vreau o decapotabila alba-crem. Eu vreau o pedichiura proaspata. Eu vreau un inel din diamant galben-canar. Eu vreau o cupa de sampanie cu trei bobite de zmeura pe fund. Eu vreau o orhidee mare, alba. Eu vreau un parfum de la Serge Lutens. Eu vreau 10 rochii de matase. Eu vreau sandalele rosii din piele intoarsa, toc de vreo 12 cm, foarte sexy si provocatoare vazute in magazinul  Pikolinos. Eu vreau la spa acum. Exact in acest moment. Eu vreau un masaj. Eu vreau un bilet de avion pentru diseara spre Paris. Eu vreau doua numere proaspete a revistei Elle, editia franceza. Eu vreau ultimul Vogue englezesc. Eu vreau la mare pe o insula greceasca. Eu vreau sa mananc deseara in restaurant si sa plateasca altcineva. Eu vreau un covor cu suvite lungi, din lana naturala asternut chiar sub picioarele mele cand cobor din pat. Eu vreau o gradina de hortenzii in fata casei mele. Eu vreau un buchet din florile celea galben-pale pe care le-am vazut in fata cresei de pe strada Eminescu, vis-a-vis de teatrul „Satiricus”. Eu vreau o prajitura cu multa-multa crema alba. Eu vreau sa ma scol dimineata si sa nu fac nimic toata ziua. Dar cel mai bine, si ziua urmatoare. Eu vreau sa ma sune acum Adriano Celentano, sa-mi spuna ca a vazut o poza de-a mea pe Facebook si ca vrea sa intalnim. El acopera toate cheltuielile, se intelege. Eu vreau un colier din margele negre Swarovski. etc etc etc

Numai dorinte materialiste, minuscule, egoiste.

Dar cat e de bine alaturi de dorintele mele! Si parca si Liberté, égalité, fraternité, suna mai convingator, mai revolutionar, din gura unei femei care soarbe agale un daiquiri in gradina unui restaurant havanez, pour les connaisseurs, imbracata intr-o rochie de matase de un albastru azuriu, cu diamantul la degetul mijlociu, galben ca luna plina in iulie, iar alaturi de ea sta barbatul ei, barbos, ca un adevarat El Coamdante si discuta aprins cu Celentano despre caderea imperialismului, despre instaurarea dictaturii artei si despre ultimul sau film nominalizat la Oscar, doar ca el a boicotat aceasta ceremonie burgheza, finantata de capitalistii americani care sug sangele popoarelor mici.

Iar in spatele nostru canta cineva ca ei:

Da, dragelor, adevarul este ca ati partcipat la un act de sinceritate fara precedent pe acest blog.

Corrida de toros

„Eu am sa-i spun tot ce cred despre el” – e declarat ea in semi-soapta, aplecandu-se putin peste femeia asezata langa mine in troleibuz. Probabil, o colega de departament.

Nu ma intereseaza ce vorbesc oamenii imprejurul meu. De obicei nici nu-i aud. Pe aceasta femeie, vizibil trecuta de 30 de ani, putin durdulie si cu un par rar, cu varfurile despicate, ce-i cadea posomorat pe umeri, nu puteam sa n-o aud.

Femeia isi aspira mucozitatile nazale cu zel. De la Buiucani pana in Centru. Ma gandeam la mama care demult ar fi iesit din troleibuz sau, cel putin, s-ar fi mutat in celalalt capat si si-ar fi tras cusma adanc pe urechi. Si n-ar fi mancat jumate de zi dupa. Eu, insa, eram oarecum blocata intre geam si colega ei, care tinea geanta mare, de un rosu aprins, al Aspiratorului de Muci cu dificultati amoroase si apatia mea matinala a invins toate celelalte rationamente.

Citeam o povestire de Hemingway. Ceva despre corida, toreadori, picadori, cuadrilla si sarmanele animale care ies pe arena. Nervii mei se incordasera. Pe de o parte, se intepau tauri, se injunghiau cai, mirosea a creier ars de toreador aproape la pensie, iar pe de alta, o femeie, care isi inghitea mucozitatile cu atata pofta, se plangea ca Printul ei disparuse de la ziua ei incoace. Ceea ce inseamna ca nici de 8 martie nu a felicitat-o. „Ii voi infibge cutitul adanc in inima” i-a intimat ea colegei de departament.

Eu sunt un om cu o mimica expresiva. Atunci cand ceva ma deranjeaza o arat cu toata fiinta mea. Si, cum zic nevestele din satul bunicai, cand mi te-am urat de cateva ori la ea, cu speranta ca, dracie, poate va intelege o data si-si va scoate batista din buzunar ca sa-si sufle nasul de om cu probleme rinoreice. Nebanuite sunt, insa, caile Domnului, cum nebanuite sunt si caile prostiei umane. Femeia nu si-a suflat nasul. Era prea absorbita de suferinta inimii sale. Aceasta era probabil si cauza parului neingrijit si tenului tern.

Pe langa mimica mea de om needucat, mai sunt si fascista. Innebunita de sunetul pe care il scotea la fiecare 30 de secunde si incordata alaturi de toreadorul care nu avea dreptul sa piarda aceasta iesire, ma vedeam deja pe cal, in locul picadorului, iar la picioarele mele o vedeam pe aceasta mucoasa, care dadea din copite, gata sa ma omoare cu urmatoarea ei aspiratie de fluizi nazali. Vroiam sa ma inalt pe iapa mea imaginara si sa-i lansez, in loc de o sabie intre omoplati, un pachet intreg de servetele uscate si sa o fac sa citeasca pe fata mea ca mi-as dori ca femeile mucoase si cu parul cu varfurile despicate sa dispara. Acum si in vecii vecilor amin. Ca noi avem nevoie de o noua rasa de femei. De cele care isi curata dimineata nasul. Sau consulta medicul in cazul in care prima solutie nu ajuta. De femei care isi ingrijesc parul si sunt atente ca tenul lor sa nu ajunga de culoarea asfaltului de Chisinau. Si, nu in ultimul rand, de femei care nu-si povestesc nefericirele amoroase in troleibuze, unei oarecare colegi de departament. De femei care spun „la revedere” barbatului care treaba nu are cu ele. Si care, posibil, nu a pacatuit inca intr-atat de tare, incat sa suporte un Aspirator de Muci in bucataria si patul sau.

Ah da, as mai intezice unghiile lungi, ascutite, vopsite in rosu aprins. De aceea ca ele nu se asorteaza cu un par tern. Si nici cu lipsa de coloana vertebrala. Coloana vertebrala de femeie.

Doua femei sau despre transportul public urban

Ea sedea langa mine, dreapta ca o jerdie, cu bereta neagra pusa pe o parte, de parca incercase sa o potriveasca nasului carn. Era toata nervi. Desi nu scosese o vorba, o simteam cum se frange, cum se mananca celula cu celula, cum isi irita singura fiecare terminatie nervoasa. Blonda, imbracata in negru, nu fara gust, tinea pe brate epica punga de plastic care fosneste la fiecare miscare. Pentru a-si stapani nervii, care erau intinsi ca niste strune pe chitara unui psihopat, ea desfacea aceasta punga ca s-o aranjeze in doua. Iar si iar. O desfacea pe brate, apoi o indoia si trece peste ea cu mana subtire si oarecum uscata.

Eu citeam. Asezata acurat pe o margine de bancheta. Tineam cartea desfacuta pe brate si mai trageam la ea cu ochiul. Ea parea sa fie deranjata de prezenta mea. De cateva ori si-a privit piciorul, cu gestul cela pe care il facem cand cineva ne atinge, fara sa vrea. Ea se tot apleca, trecea cu mana peste cizma neagra, stergea o pata imaginara lasata de piciorul meu imaginar. Apoi se indrepta, ca sa treaca cu mana peste punga de plastic.

Eram indragostita in saptamana a 4 si se poate ca trupul meu elibera un soi de fluizi ce ii perturbau linistea de femeie care nu vazuse dragoste de la prima Inviere a lui Isus. Fata ei uscativa, candva draguta, acum plina de ticuri, se contracta de fiecare data cand se deschidea usa troleibuzului. De parca orice miscare de deschidere si degajare i-ar fi impovarat existenta. Am inchis cartea. Nu mai vroiam sa irit sufletul de langa mine nici macar prin faptul ca citeam. Mai ales ca ea cerctease de cateva ori paginile deschise in fata mea si, poate din neputinta de a deslusi macar o propozitie sau poate tocmai de aceea ca a deslusit cateva cuvinte in franceza, o apucase un fel de disperare. Simteam cum tensiunea dintre noi creste. Tensiunea intre doua femeie de varste diferite care impart un metru patrat intr-o dimineata posomorata de decembrie. Doua femei care, cel mai probabil, nu se vor mai afla niciodata una langa alta si niciodata nu-si vor spune „Buna ziua”. Si totusi… doua femei care s-au ciocnit invizibil intr-un troleibuz si care incearca sa-si rupa dreptul la existenta. Ea, uscata, nervoasa, lipsita de dragoste. Eu, cu fata neteda, cu o suta de frici ascunse sub palton si cu un embrion de dragoste, undeva colo, intre cer si pamant.

Cum sedeam, resemnata, incordata toata pentru a-mi pastra echilibrul de femeie tanara si in putere de a iubi, mi-am amintit de o profesoara de la Universitate, care era intalnita in fiecare seara, dupa ore, de sotul sau, academician cu tamplele sure si pasul domol. De cate ori ii vedeam, chicoteam cu amicile mele. Oare ei, la 50 de ani cu plus, mai fac dragoste? Oare acest domn respectabil isi mai rastoarna doamna, profesoara universitara, dintr-un impuls animalic, pentru a o poseda? O colega, care la 20 de ani avea deja copil la gradinita, spunea ferm ca „da”. Noi, celelalte, verzi, pistruiate si bune mai mult de gura, decat de altceva, radeam rautacios si spuneam ca „Nu, nu, cum iti imaginezi tu asta?”

Desi au trecut ani, eu tot mai putin si mai putin, pot sa-mi imaginez scena in care domnul academician isi rastoarna doamna profesoara si o poseda. Dur, tandru si iar dur. Sau invers. Sau oricum. Eu cred tot mai putin ca oamenii sunt in stare sa se iubeasca dupa o anumita varsta. Eu tot mai putin imi fac iluzii in privinta prietenelor mamei mele, care si-au construit familii, cariere, case, pozitii si statuturi, ca sotii lor le-ar baga impromptu limba in ureche si ca le-ar tarai pana la cel mai apropiat punct de sprijin pentru a le iubi.

Si eu le gandesc toate astea, aproape blocata langa femeie cu punga de plastic si bereta pusa pe o parte. Si daca sunt femei care emana sex, de te ametesc, mai sunt femei care emana lipsa de sex, de te intristeaza. Daca ar sti ea ca acum, cand am inchis cartea, ca eu ii citesc viata, care s-a oprit pe la 28 de ani, cand a nascut ultimul copil sau nu l-a nascut, deoarece sotul nu era incantat si ea avortase. Afara era perestroika, deficitul, criza, unde sa nasti copii? Tot in acel an, obosita, deziluzionata, resemnata cu faptul ca vin batranetile, ea a incetat sa iubeasca. Acolo, in apartamentul lor cu doua camere. Cu mobila ca la toata lumea. Si cu un set standard de carti de la „Cartea moldoveneasca”.

Daca as fi fost atunci langa cea mai buna prietena a mea, i-as marturisi ca ma prefac intr-o „catea rautacioasa” si ca sunt pornita sa judec oamenii. Iar ea mi-ar spune ca e ok. Noi nu judecam, noi discutam. Si apoi, oricum, lipsa de dragoste… asta e atat de trist. De oricare dragoste. Impartasita. Neimpartasita. Pasionala. Calma. Tandra. Doar sa fie. Ca vin batranetile. Si cu ce ne alegem? Cu o bereta neagra, pusa pe o parte, semn ca ne-a mai ramas un gram de cochetarie, care, prin nu stiu ce noroc, ar insufla cuiva ideea ca mai avem ceva feminin in noi?

***

Troleibuzul s-a oprit la statia N, dupa 30 de minute de calatorie langa doamna mea nervoasa. Cu cateva clipe inainte de statie, ea a facut o miscare tipica oamenilor care vor sa coboare, eu mi-am strans si mai tare picioarele langa mine, m-am facut mica, cat o fetita de 5 ani, si am lasat-o sa treaca.

Ea a coborat, luand cu sine toata povara anilor de neiubire. De parca nu s-a incumetat sa mi-i lase mie.

Multumesc.

 

Despre dragostea neimpartasita

Ana Karenina a fost o proasta.

Femeile care se pierd pe sine din cauza unei iubiri neimpartasite/nereusite nu sunt mai destepte.

Pe scurt – niciodata nu m-a induiosat o femeie care isi etaleaza disperarea, lacrimile si durerea pentru ca o „pereche de pantaloni” (asa ar spune bunica) s-a dovedit mai putin incantata sa fie alaturi de ele la bine si la rau, pana ce moartea ii va desparti.

Daca as fi vorbitoare de engleza, as spune „Come on, get real!”. Nu sunt, insa. Si o voi spune pe limba noastra „Trageti-va o palma!”

Dur? Da. Fara pic de compasiune? Da. Nesimtit? Josnic? Fara niciun drept? Da! Da! Da!

Fara nicio ezitare spun ca dragostea este esentiala vietii. De multe ori, insa, femeile indragostite confunda dragostea cu posesivitatea, cu mania de a controla obiectul pasiunii lor, cu dorinta de a manipula, in cel mai primitiv mod, alt om. Un om care nu vrea neaparat sa apartina, sa fie controlat si sa fie zombat.

Nu va interzice nimeni sa iubiti. Iubiti sanatoase, dar incetati sa va imaginati ca ati putea fi Dumnezeu sau ca cineva va este dator cu ceva. Iar atunci cand simtiti ca a venit timpul ca cineva sa aiba anumite obligatii fata de voi, dragi femei, gasiti-va un partener de viata, pornind de pe pozitii foarte rationale si pragmatice, incheiati cu el un contract de colaborare si traiti asa cum va doriti, cu tot dreptul de a cere, de a insista si de a pedepsi la nevoie.

***

Aceasta este o reactie aparuta in urma unei explozii fara precedent de tanguieli, de lacrimi, melodrame, statusuri pe Facebook si lansarea in spectacole pe viu, a unor femei care ma inconjoara. Nu a uneia, care ar fi iertata si poate chiar aplaudata pentru originalitate, ci a zeci de reprezentante a sexului slab, devenit in urma unor mutatii, (cred ca Cernobilul e de vina) sex extra-slab. Tineti-va in maini, for the God’s sake! (ar spune o prietena hipsterita, care, de altfel, e o fata extraodinara).

Iubiti-l in continuare pe Print, pe Domnul Perfect, pe Barbatul celor mai Fantastice Vise, dar iubiti-l in cap, in inima, in suflet, sau in orice alta parte a fiintei voastre, numai nu-l scoateti afara. Nu va plangeti de mila in fata mamei, in fata copilului, in fata colegilor si o, Doamne (!) in fata sotului (in caz ca il aveti). Nu va culcati tarziu, nu beti, nu cheltuiti bani pe el si pentru el, in speranta ca asta va schimba lucrurile! Nu va schimba. Stiti, insa, ce va schimba? Sanatatea voastra, felul in care aratati, relatia cu familia si, cel mai importnat, relatia cu voi insiva.

***

Eu nu sunt o insensibila. Eu tot iubesc si am iubit. Si am fost refuzata. Dar am continuat sa iubesc. Si voi iubi, fara a astepta nimic in loc. Iar in clipa in care voi simti ca vreau familie, casa, un partener de viata in care sa pot avea incredere orice s-ar intampla, mai multi copii, masina mare si vacante in cuplu, voi cauta si voi cere anume asta. Fara a ma juca de-a mijatca, deoarece cum zice un alt prieten „старость рядом” („batranetea e aproape”).

***

Si daca Ana Karenina e o proasta, atunci Fermina din „Dragoste pe timp de ciuma” este o femeie desteapta si demna de toata admiratia.