Ea mirosea a ceai cu multa lamaie…

1236439_653458014678070_1383537310_n

Ea mirosea a ceai negru cu multa lamaie, a mare la rasarit si caramele cu umplutura de gem de prune. Parfumurile ei erau multe. Nu le stiu numarul exact, cand eram mica, insa, credeam ca locuim intr-o parfumerie.

Copilaria este tara exagerarilor. Imi imaginez cum citeste acum aceste randuri si fruntea i se increteste. Care parfumerie?

Mama este femeia care mi-a deschis usa magica spre arome. Multi ani, insa, prea multi chiar pentru o femeie crescuta in note de ambra, musc, santal, iasomie, magnolia si ylang-ylang, eu nu am stiu sa apreciez un miros. Parfumul nu era decat un accesoriu in plus. Sau un accesoriu “de aceea ca trebuie”. Ma miram, ma scandalizam chiar, cand aflam cat sunt in stare sa plateasca unele femei pentru un strop de iluzie olfactiva.

“J’ai ose”, “Climat”, “Magie Noire”, “Loulou”, “Miss Dior” sunt cele pe care le tin minte. Peste ani am descoperit ca femeile de pe timpul mamei, impatimite dupa eleganta, aveau parfumuri. Nu apa de toaleta, nu apa de parfum, ci parfum. La 20 de ani aceasta descoperire m-a stupefiat. Stiam deja care este diferenta de pret. Stiam si pretul platit pentru a avea un strop din acest lux pe timpul Uniunii Sovietice tarzii. Cunostinte, pile, economii. Si toate astea pentru o sticluta de 30 de ml. de miros?

Au trecut ani. Cu pasi marunti, nesiguri,  am inceput sa intru in lumea aromelor. Vanilie, fum,  piele,  paciuli, citrice, trandafir, scortisoara, magnolia. Arome adulmecate pe urmele unor femei, arome detestate, arome dulcii, de ti se incretea fruntea, arome neinteresante, arome statement, arome nesincere, arome intalnite la mii de kilometri distanta de purtatoarea lor. Mai aproape de 30 de ani, am inceput sa-mi cumpar arome. Nu spun parfumuri, deoarece trebuie sa stim sa facem deosebire  intre un parfum si o apa de toaleta. Ca un copil, lasat de parinti sa faca primul drum la gradinita, am intrat in lumea femeilor. Aromata, suava, cu gust de ceai negru cu multa lamaie, de vise, de secrete si propozitii spuse pe jumatate, de regrete, cu miros neactual,  dar atat de familiar, de mici tabieturi si mici pacate. O lume care se imparte in mirosuri. Mirosuri pana la, mirosuri de dupa, mirosuri in timp ce.

Cu varsta si cu intlegerea femeii din noi, aromele se schimba, ca sa se opreasca intr-un punct, ca o destinatie finala. Acolo unde ajungem cand ne intelegem. Cand ne dezbracam de complexe, de accesorii inutile, de ganduri pe care le-au gandit pentru noi parintii. Aroma, care ne-a ales, iubindu-ne intr-un mod singular pielea, devine aliata noastra. Pentru ani buni, ca o semnatura care intra in incapere inaintea noastra, care ramane in aer mult timp dupa ce am plecat si care poate fi intalnita la o gura de metrou din Paris, peste ani, singura, intrebatoare, visatoare.

Acum inteleg, admir,merg pe urmele femeii optzeciste care nu se multumea cu apa de colonie din magazine, ci cauta, negocia, platea mai mult decat si-ar fi permis. Merg pe urmele mamei, care fara prea multe cuvinte, m-a crescut femeie si mi-a lasat intredeschisa o usita care duce spre lumea viselor. Deoarece un parfum nu e nimic altceva decat un vis pe care poti sa-l porti dupa tine.

Nota: in urma unui sondaj pe pagina blogului de pe Facebook, am decis sa postez in intregime editorialele de pe perfecte.md.

Materialism

0002190751_500

Cineva mi-a facut observatie intr-un comentariu ca sunt cam materialista. Era o gluma.

Dar, dincolo de gluma, recunosc – sunt materialista. Mai mult decat atat, cred ca pentru a face ceva frumos in viata, stomacul trebuie sa fie calm, sub fund trebuie sa fie comod, privelistea degajata. Iar toate aceste clisee despre poetii flamanzi, care se hranesc doar cu raze solare si zambete de femei inaccesibile, nu sunt decat un sediment ramas in imaginarul colectiv inca de pe timpul trubadurilor medievali sau poate de mai devreme chiar.

In mintea noastra, in urma nu stiu carei perversiuni mentinute cu grija de-a lungul secolelor de inrobire spirituala, sarac se asociaza, in mod automat, cu un om cu inalte principii morale. Bogat, la randul sau, se asociaza neaparat cu un om ipocrit, borfas, escroc sau criminal. Nici nu e de mirare ca suntem asa cum suntem. Saraci si nefericiti.

Cel mai mult, insa, ma minuneaza naivii care cred ca materialismul este ceva ce ar umbri frumusetea sufletului femeiesc. Si ca femeia ar trebui sa fie mai presus de bani, posesiuni, belsug material si alte murdarii ale acestei lumi decadente. Mie, insa, imi pare cel mai normal si natural lucru ca o femeie sa traga totul la gospodarie si sa se inconjoare de bunastare materiala. Cu atat mai mult, cu cat istoria ne-a invatat ca investitia in propria persoana si pusul deoparte este cel mai bun plan pentru un viitor luminos.

Secole la rand, avand un statut de semi-sclave, fara drept la proprietati, bani sau orice alta manifestare retribuita a abilitatilor noastre ce ar iesi din bucatarie si camera copiilor, astazi, in sfarsit, avem cea mai minunata ocazie sa ne balacim in apele unei vieti mai placute si mai usoare, datorita unui materialism sanatos. Cine ne poate opri din calea noastra presarata, fie, nu cu diamante, ci, barem, cu pietre semipretioase? Nimeni.

Recent m-am intalnit cu o femeie extrem de frumoasa si eleganta. Ei bine, „extrem” din punctul meu de vedere. Si cum sedea ea in fata mea, cu parul catifelat si lucios, ca o ploaie de fire de cashmire si satin, cu bluza din matase si ceasul Frey Wille la incheietura stanga, intelegeam mai bine ca niciodata ca o femeie trebuie sa fie nitel materialista, ca sa priceapa avantajul unei tesaturi scumpe pe pielea sa, unei bijuterii elegante, unui par ingrijit de mana unui specialist bun. Astfel de femei te inspira, te fac sa visezi, le vrei mereu aproape, vrei sa le asculti, rugumand incet fiecare cuvant spus de ele. Vrei sa le atingi, foarte timid, cu speranta ca te vei molipsi cu o picatura de acel ceva care le face irezistibile. Si, credeti-ma, acel „ceva” nu sta ascuns intr-o femeie in rochie uzata, pantofi mototoliti, unghii neigrijite si par spalacit. Nu sta.

Si stiti de ce? De aceea ca nu mai are stralucire in ochi. Iar stralucirea in ochi costa.

Saracia nu naste decat ignoranta, intoleranta si violenta. Si ipocrizia oamenilor care pretind ca „banul e ochiul dracului” si ca „mai bine sarac, dar onest”, duce tot acolo – la ignoranta, intoleranta si violenta. Si ce poate fi mai trist decat o femeie ignoranta, intoleranta si violenta?

foto: poza simbol gasita in google

D’ ale crizei primavaratice

Mama mi-a spus azi ca pana la 35 de ani viata unei femei mai este cum este, dar dupa 35 timpul trece atat de repede, incat te trezesti ca nu ai inteles de unde te-ai pornit si unde ai ajuns.

Eu o ascultam amestecand in tigaie mancarea pentru Ilinca. Impreuna cu lacrimile mele, pe care tare ma rusinez sa le arat cuiva.

Azi am avut o revelatie neplacuta. O fi poate de vina primavara asta capricioasa, care imi aduce tristete si care mi-a furat o duzina de vise.

Azi am inteles ca eu poate nu voi avea niciodata casa mea. Ca va trece timpul si eu asa si voi locui „la mama”, unde nu e rau, dar nici bine tare nu e. De aceea ca nu este casa mea. De aceea ca canapeaua din salon nu se va transforma niciodata in pat de dormitor, cat de mare nu ar fi ea.

Azi am trecut printr-o deziluzie sora cu disperarea. O deziluzie ca o palma uda pe obrazul proaspat machiat.

Posibilitatile din viata mea sunt destul de limitate. Din cauza ca sunt femeie, din cauza ca sunt mama singura, din cauza ca trec de 31 de ani, din cauza ca sunt singurul pilon al bunastarii intr-o familie formata doar din femei, din cauza ca in tara in care traim unica posibilitate pentru o femeie sa se faca cu o casa, este sa se marite reusit. Sau sa se nasca in familia reusita.

Azi, in plus, mi-am dat seama ca mi-au ramas vreo 5-7 ani pentru a mai face copii. Iar 5-7 ani trec atat de repede! Si an de an suntem vesnic ocupati. An de an ne promitem ca de data asta punem ceva bani deoparte. An de an ne amagim ca generatia noastra va fi inca tanara si la 45 de ani. Dar nu e chiar asa. Dovada sunt prietenii care au deja riduri destul de vizibile. Dovada sunt prietenele care la 35 de ani inca nu au nascut si speranta lor moare saptamana cu saptamana.

Azi m-am gandit ca viata e nedreapta. Ca, ce naiba, gata? Gata? Tot ce mi-a ramas sunt vacantele cu singurul copil? Tot ce mi-a ramas este sa ma uit cu duiosie la bebelusii femeilor mai tinere? Tot ce mi-a ramas este sa privesc dintr-o parte cum amicele mele se muta in casa noua, de aceea ca si-au gasit o partida buna?

***

Sau poate aceasta stare se numeste criza de la 30 de ani? Exista oara asa criza? Si daca ea exista inseamna ca va trece ca orice criza? Si poate nu trebuie decat de asteptat si de baut vitamine…

Povestea pantofilor

Matusa mea, o femeie coapta, dar cu un par pe care l-ar invidia si unele tinere, mi-a intins o suma de bani si mi-a spus sa merg imediat sa-mi cumpar sandalele la care ma gandeam deja de cateva zile. Argintii, de seara, cu un nume renumit incrustat pe talpa. Eu, care, de obicei, ma sfiez sa iau de la cineva bani sau cadouri mai importante, am zambit incurcat, am intins mana si am bagat banii in buzunar. Implinesc 31 de ani peste 3 zile. Ce naiba.

„Ia, ia, tu trebuie sa te alinti. Si sa porti haine frumoase. Prea multi pantofi nu exista. Tu trebuie sa bagi banii in tine…Pe urma vei vedea, cine si ce merita. Iar de copil n-are de cat sa aiba grija taica-sau.”

***

Femeile care au ajuns la 60+ ani si arata inca de 38, au o o linie de viata destul de clara si stabila: ma iubesc, in primul rand, pe mine. Si apoi pe toti ceilalti.

Usor de spus, greu de facut. De trei ori mai greu, atunci cand ai fost crescuta in cu totul alt spirit. Si cand schema a fost neta „studii superioare-casatorie-copil-casa-masina-pana-moartea-ne-va-desparti-chiar-daca-el-e-alcoolic-sau-afemeiat-sau-toate-odata-sau-si-mai-rau-e-un-ratat-da-barbat-la-casa-trebuie-chiar-daca-nu-ai-niciun-folos-din-el”.

Odata schema integrata, cu mici erori, incercari si esuari, cu felicitari din partea familiei care, in sfarsit, poate rasufla usurata, iti dai seama ca nu mai ai pantofi. Din astia cu toc inalt, cu doar 2 fasii de piele, in care nu poti alerga pana la gradinita sau la magazinul din cartier. In fine, pantofi care tie nu ti-ar fi trebuit. Deja.

De ce nu ti-ar fi trebuit acesti pantofi, facuti pentru fete cu 7 seri de vineri pe saptamana si epilare proaspata, e clar. De aceea ca esti mama de familie, de aceea ca sotului nu-i place, de aceea ca mama-soacra crede ca arati a…mmmm…fata usuratica, de aceea ca oricum in afara de nunti si cumetrii nu mergeti nicaieri, da acolo se poate de mers si in niste pantofi mai ortodocsi. Si de aceea ca „ce, ai innebunit sa dai 1200 de lei pe cataligele astea?”

Apoi, iti spui, cu un fel de stupoare, ca daaaa, femeie draga, tu ai luat-o nitel razna. Trebuie sa incetezi sa privesti „Sex and the city”. Si sa lasi toate aceste fantezii. Pantofii cei negri, pe care ti i-ai luat in doua cu mama, acum 4 ani, sunt inca destul de purtabili. Pe deasupra, sunt foarte comozi, tocul nu e prea inalt. Ce-mi trebuie mie tocuri inalte acum? Si, apoi, culoarea cea argintie trebuie asociata cu ceva…Ei nu. Lasa, nu-mi mai cumpar pantofii ceea, Valerica. Acum nu-i momentul, tu ai dreptate… Ai dus masina la servis?

Intr-adevar, cu 1200 de lei se poate atatea de facut!

Matusa mea, insa, nu crede asa. Unicul lucru pe care il poti face cu 1200 de lei este sa-ti cumperi pantofi de 1200 de lei. Si ea nu e singura care gandeste asa. Asa gandesc cateva milioane de femei de pe acest pamant. Ba chiar sute de milioane. Noi insa nu facem parte din ele. Si „noi” nu inseamna „noi” femeile din spatiul ex-sovietic sau ex-socialist sau est-european. „Noi” insemna cele care am fost crescute un pic anapoda. Un pic prea corecte. Cu un simt al datoriei peste masura dezvoltat. Cu mana intotdeauna pe puls. Pe pulsul nostru, evident.

Eu am sa povestesc alta data cati ani mi-au trebuit pentru a ma convinge ca eu imi pot permite, in primul rand, moral, o pereche de pantofi care imi plac, sau un parfum, care nu este absolut necesar, sau un ruj, care costa cat abonamentul lunar pentru televiziune prin cablu, pachet „Premium”, sau o epilare la un salon bun. Erau zile cand imi repetam in gand „eu pot, eu merit, eu vreau, eu am dreptul, eu imi pot permite, nimeni inca nu a murit de la faptul ca si-a luat ceva”. Iar atunci cand cineva se arata generos fata de mine si imi lua ceea ce-mi doream (de obicei, familia mea), treceam ore in sir prin toate portile Iadului, pana ma impacam cu ideea ca e normal ca cineva sa vrea sa-ti faca o placere.

***

Bagand in capul nostru scheme, schemute, programe, softuri, algoritme si fel de fel de formule si preparate pre-rugumate, parintii nostri au uitat sa ne spuna unicul lucru care, de fapt, conta. Sa ne iubim pe noi. Si sa acceptam dragostea aproapelui nostru. Simplu. Fara obligatia intoarcerii datoriei.

Cat despre femeile care se iubesc, in primul rand, pe sine si apoi pe toti ceilalti, nu pot decat sa le felicit in demersul lor narcisiac si nitel ostentativ. De aceea ca trebuie sa ai o personalitate destul de puternica ca sa poti rezista la toate chemarile de daruire de sine, sacrificiu si slujire vesnica pe altarul familiei, lansate de societate, printi, traditie, religie si, mai nou, de bloggeri.

Eu propun sa ne invatam sa ne iubim pe noi insine. Poate putin mai modest decat o fac femeile care s-au antrenat o viata intreaga. Dar sa ne iubim. Si sa-i lasam si pe altii sa ne iubeasca.

***

Si intr-adevar, ce altceva poti face cu 1200 de lei decat sa-ti cumperi o perecehe de pantofi?

De exemplu…

De exemplu, copilul se urca in cap fara scara, in timp ce mama lui este bolnava si are nevoie de liniste, caldura si ceai cu miere. Copilul e avertizat o data. Nicio reactie. Copilul vrea atentie. Anume azi. Anume cand mama lui e cu bronsita, in plina panica de om ipohondric, gata sa se intinda si sa-si puna mainile pe piept. Copilul e avertizat a doua ora. Que dalle, vorba lui taica-sau. Copilul continua sa sfredeleasca creierii mamei, care a indraznit sa se imbolnaveasca prima data in ultimile cateva luni. Orice discutie devine inutila. Copilul a trecut pe „Ignore” si „Next”. A treia avertizare. Deja tipata, cu restul de voce ramasa. Prin bucuria ca, in sfarsit, a scos-o pe mama de pe fix, copilul a simtit, totusi, pericolul si, strecurandu-se printre use, a reusit doar sa mai bodoganeasca ceva si sa-i arunce mamei, debusolate de-a binelea, o privire obraznica si invingatoare. Aici rabdarea mamei a plesnit, impreuna cu bronsita cu tot.

Maine copilul va merge la lectia de engleza fara mapa cu fermoar cu niste printese debile desenate pe ea. Si fara penar. Ele au fost sacrficate, in loc de fesele tiranului de apartament.

Cine a spus ce e usor sa cresti copii?

***

De exemplu, barbatul viselor. Frumos, elegant, grijuliu. Unul din barbatii ceea, care daca ar putea ar pasi in locul tau, numai sa nu-ti obosesti piciorusele, pe care el seara le va masa cu ulei de floare de portocal. El e perfect. Pana in ziua in care descoperi ca nu-ti raspunde niciodata la intrebari. Iata are omul asa un defect. Defect enervant, exasperant, obositor.

Mai bine nu ti-ar deschide usa la masina. Sau nu ti-ar lega sireturile la ghete.

Cine a spus ca e usor sa iubesti un barbat perfect?

***

De exemplu, trei femei tinere si frumoase la un pahar de Merlot. Una dintre ele poarta in portofel buletinul de identitate, in caz ca nu-i vor da cafea irlandeza (unii barmeni sunt prea corecti). In total patru copii. Unul dintre ei e acasa cu o bucata din poseta mamei sale. Al doilea, detine secretul aflarii ultimului ruj cumparat de femeia care i-a dat viata. Celui de-al treilea nu-i pasa de nimic, in afara de cu ce o sa se incalte maine dimineata si ultimile desene de pe Minimax. Al patrulea, alearga vesel printre picioarele celorlalti vizitatori. Mama a prevazut acest moment si si-a pus rochie lunga.

Fiecare iesire e un mic razboi castigat.

Cine a spus ca e usor sa fii femeie frumoasa?