Vulpita

Cand se intampla sa ma gatesc si sa ies „in oras”, Ilinca ma priveste lung, ma adulmeca, se lipeste de mine si-mi spune siret „Mamica, tu ai nasul lung”. Aceasta constatare e un compliment. Nu stiu de ce, dar lungimea nasului meu se vede doar atunci cand sunt machiata. Fata mea imi spune ca am un nas subtire si lunguiet, exact ca o vulpita. Posibil. Desi ma privesc de aproximativ 10 ori pe zi in oglinda, nu vad acolo decat un nas ca nasul, o gura ca gura si doi ochi, putin asimetrici, dar, in fine, ochi.

***

Zilele astea m-am poticnit de un nume pe care il auzisem de cateva ori de la o prietena – Louise Hay. Cu mai mult de un an urma, aceasta prietena imi recomandase sa-i cumpar cartea ce a facut-o atat de cunoscuta pe aceasta femeie (acum) octogenara. Am mers ascultatoare la librarie. Am intrebat, putin incurcata (intotdeauna ma simt asa cand caut carti de self-help), daca au ceva de Louise Hay. „Avem, cum sa nu!”. Dupa cateva clipe de cercetare a etajerelor, librarul mi-a intins doua carti de aceasta autoare.  Am intors rapid cartea sa-i vad coperta din spate, cautand automat fotografia acesteia. Iar acolo…acolo era portreul unei tipe blonde, cu parul scurt, uscativa, machita, imbracata in alb…Nu mi-a placut tipa. Nu mi-a placut blondul din parul ei si gura prea larg deschisa intr-un zambet pozitiv. I-am intins librarului cartile, am cumparat altceva si am iesit.

***

Au trecut 15 luni. Viata s-a schimbat (nu fara ajutorul unor autori „pozitivi”). La orizont iarasi a aparut Louise Hay. De data aceasta mi-am spus ca oricine merita o a doua sansa, chiar si o femeie prea blonda. Am cautat informatii despre ea, interviuri, documentare. Si m-a impresionat. Asa cum e – blonda, machiata, imbracata in alb, portretul perfect al unei casnice din bogatele suburbii americane (cat suntem noi, totusi, plini de clisee).

***

Louise Hay spune ca cel mai important dar pe care ni-l putem face  este sa ne iubim pe noi insine. Sincer, devotat, fara asteptari si critica, asa cum am iubi un nou-nascut. Dar asta nu e tot. Louise Hay ne indeamna sa ne privim in fiecare zi in ochi (literalmente, folisind oglinda) si sa ne spunem „…., te iubesc”.

***

Eu chiar am nasul lunguiet si ascutit ca la o vulpita. Am descoprit asta aseara, la 30 de ani, privindu-ma indelungat in oglinda, incapabila sa-mi marturisesc dragostea. Eu, care de atatea ori am fost invininuita de egoism…

„Diana,  te iubesc. Exact asa cum esti”

***

Increcati si voi.

Femeia de aproape 50 de ani

O femeie care isi regreta viata e o experienta greu de trait. O femeie care a primit, in sfarsit, permisunea mamei sa „faca ce vrea” (a se citi: sa se „incurce” cu orice barbat i-ar place) e o priveliste greu de suportat. Pentru mine, cel putin.

Greutatea nu vine din empatie, pentru care sunt inzestrata poate mai mult decat as fi cerut, sau a momentului jenant care precede si urmeaza orice destainuire si nici a regretului pe care te vezi nevoita sa-l imparti din simpatie pentru aceasta femeie, care nu mai asteapta nimic de la viata sau pretinde ca nu asteapta (cum poti sa mai astepti ceva la aproape 50 de ani in tara asta, cand o „fetiscana” de 28 e deja un caz clasat?). Povara ce iti cade pe umeri, ziua in amiaza mare, cand in mana dreapta tii un pahar de vin, iar cu stanga te tii de inima, este povara regretelor tale proprii care apar la suprafata ca balenele esuate pe coastele australiene.

Femeia, care dupa o viata de ascultare, rusine, supunere, respect profund fata de cuvantul parintilor, grija exagerata pentru gura lumii, frica, complexe, neincredere, in sine si in oameni, de indoielei si ezitari fara capat, mi-a spus neasteptat de sincer si deschis: „Traieste cum vrei. Niciodata nu asculta pe nimeni. Asta e tot ce-ti doresc. Asta e tot ce mi-as fi dorit sa fac…”

***

In asemenea situatii, nu-ti mai ramane loc de compasiune pentru aceasta femeie. Spatiul e inundat de compasiune fata de tine. Atunci se desfunda teava si te invaluie regretele, visele si asteptarile pe care le scursesei in chiuveta din bucatarie, impreuna cu resturile de supa si vin de la masa de seara.

Femeia de alaturi, curajoasa si vulnerabila, a deschis cutia Pandorei. Cutia pe care tu ai ascuns-o sub pat. Pe care o vedeai de doua ori pe an, inainte de Craciun si Pasti, cand treceai cu carpa, pe dibuite, peste praful adunat acolo. Apoi…Apoi se intampla viata. Viata cea de toate zilele, in care, cica, nu e loc de vis si mister.

Viata care trece. (Ah, ce noutate!)

***

Eu ma bucur pentru aceasta femeie. Blonda, zvelta. Ea arata asa cum putine femei arata la aproape 50 de ani. Ma bucur, insa, nu din cauza frumusetii sale. Ma bucur deoarece ea a inteles. Si, pana la urma urmei, aproape 50 de ani nu este inca o sentinta. Noi, cele de 30, mai avem o sansa.

oameni printre oameni

E incredibil cum unii oameni apar in viata noastra atunci cand suntem la rascruce. Ei ne apuca de mana, ne zambesc, ne vorbesc. Apoi, alegerea devine evidenta. La dreapta, la stanga, inainte sau inapoi. Am si eu un astfel de ghid. Care apare o data la cativa ani. Si de fiecare data ma da peste cap, imi intoarce sufletul pe dos, ma face sa rad, sa plang, sa cred, sa vreau, sa inteleg.

Cum? De unde puterea asta in ei? Ce beau? Ce maninca? Cum dorm? Cu ce respira?

Patsica

Ea statea sprijinita cu obrazul de carja. Eu o priveam pe furis. Sub talpile mele goale fosnea iarba de primavara. Eram atat de fericita, incat ma inecam cu saliva prin care pluteau, intr-o veselie, endorfinele.

***

Femeia de langa mine s-a intors acasa in ajun de Craciun, cu o paine mare invelita intr-un prosop curat. Ea purta pasle noi, un cojoc care ii dubla greutatea si o valiza. Pashuta se intoarcea din Siberia. Pana la bucatica de catun, unde sora-sa isi construise casa, mai era de facut cale lunga prin troiene si viscol. Pashuta s-a oprit la o vadana care traia impreuna cu fiu-sau la o margine de deal, departe de gura lumii, dar si de grija ei.

Pashuta a dezvelit painea si le-a intins si lor o bucata. Las’ ca ajunge pentru toti. In fundul Rusiei ea s-a invatat ca din putin pot trai multi. De aia si s-a intors atat de bine imbracata si cu o caracteristica pentru care si Aneta lui Fodorea, cea care si-a vandut  tatal pentru un loc in selsovet, o invidia. Si pentru care n-a iertat-o niciodata.

Mai tarziu, Patsica s-a luat cu Mihai, barbatul care i-a facut 6 copii, a ridicat impreuna cu ea o casa, un sarai si un grajd si care toata viata fugea la sotia lui dreapta, o rusoaica care ii crestea un fecior. Mihai asa si-a n-a putut-o uita pe Galea, femeia care ii furase linistea, pacea si mintile. El a murit intr-o vara, ducand in mormant si o farimitura din copilaria mea. Patsica asa si nu i-a devenit sotie.

Pashuta, nume ce-l tinea minte doar ea si cu care se dezmierda in momentele de pace, a lucrat toata viata la ferma. Impreuna cu copiii. Sambetele de iarna canta la club la toba, iar feciorii sai, mari muzicanti si…tractoristi, o acompaniau la acordeon si trompeta. Eu ii priveam din randul trei, imbodolita in salinca bunicai si in palton din blana verde.

***

Pashuta este femeia in umbra careia am crescut. Umbra de langa umbra bunicii.

Bunica a murit cand aveam 19 ani. N-a mai putut sa-si astepte razgaiata de nepoata, a inchis ochii si a murit intr-o duminica de Florii. Patsica a comandat cu parada.

Pentru mine ea a ramas „Generalul”. Dar cum altfel poate fi  o femeie, care la 17 ani s-a intors din Siberia cu o paine mare invelita intr-un prosop?

***

In acea primavara, cand am simtit din nou cum iarba imi mangaie picioarele, priveam pe furis obrazul Patsicai si ma gandeam la viata. Eram in ograda ei dupa ani de absenta, dupa mii de kilometri facuti in toate directiile, distanta pe care am pierdut oameni, obiecte si amintiri. Ea tot acolo era – mandra, frumoasa, inteleapta, imbracata intr-o vesta de lana, trimisa de fetele stabilite in Lituania. Patsica nu avea nevoie de drumuri penrtu a trai. Ograda ei facea cat un univers de-al meu, imprastiat pe harta.

In seara ceea Patsica s-a asezat pe patul de fier, scos in fata casei, si-a sprijinit obrazul de carja si mi-a povestit cum s-a intors in ajun de Craciun cu o paine mare invelita in prosop. Eu o priveam si ma minunam. Pentru ca e atat de frumoasa, pentru ca a putut aduce painea cea mare invelita in prosop, pentru ca a facut 6 copii cu un barbat care a hranit-o doar cu promisiuni, pentru ca a trait in aceeasi ograda mai mult de 50 de ani si pentru ca ea stie cat  de diversa poate fi viata si pentru ca nu s-a intrebat niciodata unde sa plece. Cum unde? Acasa.

Despre oameni si slabiciuni

Tanti L. locuieste in scara vecina. Aceasta femeie are un dar extraordinar. Orice fleac povestit de ea, se transforma intr-un text de crestomatie. De cate ori trece pe la mama, ne anunta din prag ca e doar pentru cateva clipe. Apoi, incepe sa povesteasca despre cum s-a intalnit cu vecina de la 4. Credeti ca e interesant sa asculti despre vecina de la 4? Da, e intersant. Daca povesteste tanti L.

Dar, de fapt, vroiam sa scriu despre altceva. Despre oameni si micile lor placeri, slabiciuni sau „peches mignons”, cum zic francezii. Tanti L. are o viata pe care nimeni nu si-ar dori-o. Din stima pentru ea, nu voi povesti aici despre calvarul prin care trece  zi de zi si de care nu are cum sa scape. Voi face din treacat aluzie la faptul ca indiferent de cat de cult, omanos si inteligent ai fi, copiii pot fi altfel.

Tanti L. o duce greu. Din toate punctele de vedere. Asta o face pe mama sa se ingandureze si sa filozofeze la tema „cat e de nedreapta soarta cu unii” de fiecare data cand tanti L., dupa monologul sau din prag, inchide usa si pleaca cu ale ei.

De cateva ori tanti L. a venit sa ne anunte, printre altele, ca si-a luat o cutie de cafea. Din aia buna, de 180 de lei. Mama, cand aude despre astfel de cumparatauri extravagante, da ochii peste cap si se indigneaza. Indignarea aduce cu ea si judecarea.

Eu nu o judec pe tanti L. pentru aceasta slabiciune. Desi nu as da o mie de ani 180 de lei pentru o cutie de cafea.

Unii oameni (de obicei, oamenii care au ce povesti) au micile lor placeri si indiferent cat de scumpe ar fi ele, ei le cultiva cu religiozitate. Cutia de cafea pentru tanti L. este insula nelocuita pe care ea evadeaza de cate ori are posibilitatea. Cum poti sa o privezi de aceasta placere?

***

A fost ziua mamei. Casa era plina de galagie. Au venit „fetele”, asa le numeste Ilinca pe prietenele bunicai. Seara, cand toata gasca se pregatea sa plece, suna cineva la usa. Ilinca alearga sa deschida, sigura ca vine unchiul sau cu vreun cadou si pentru ea. In prag apare tanti L. In fuga, ca de obicei. Ea rosteste repede o urare inspirata, intr-o romana de scoala veche, si ii intinde mamei o punga. Apoi pleaca precipitata.

Eu, care nu am leac pentru curiozitatea mea, intru pe furis la bucatarie si desfac punga de la tanti L. In punga era o cutie de trufe din ciocolata si …o cutie de cafea de 180 de lei.

Femeia-alpha ca salvator al economiei nationale

Odesa. Sambata seara, una din strazile centrale ale orasului. Imprejur vitrine „delicioase”, terase si oameni pusi pe distractii.  In intampinarea noastra vine Ea. Inalta, blonda, cu un decolteu perfect, imbracata strict, in taior si pantalon negru, pe tocuri de 12 centimetri. Una dintre acele femei care iti taie rasuflarea. Care te fac sa te opresti si sa privesti in urma lor. Asa si am facut. M-am oprit si am admirat-o indelung mergand in treaba ei. Pe loc m-au invaluit emotiile. Toate diferite, contradictorii, un soi de admiratie si amaraciune. De ce nu sunt si eu asa?

Femeia-alpha a fost tema de discutie a acelei seri memorabile. La o halba de bere irlandeza, alintate de privelistea super-sexy oferita de solistul trupei care canta chiar in fata noastra.

***

Daca eram femeie-alpha nici nu stam de doua ori pe ganduri daca acest tanar, cu un zambet, vorba ceea „to die for”, m-a observat. As fi stiut ca m-a observat. El si inca toti ceilalti masculi din local…Daca eram femeie-alpha eram cazata in cel mai luxos hotel din oras, cu balconul orientat spre port…Daca eram femeie-alpha nu depindeam de microbuzul care ne-a adus la Gara Centrala din Odesa, ci aveam Volvo-ul parcat in parcarea hotelului.

***

In fine, nu sunt femeie-alpha. Si as putea gasi 50 de motive din cauza carora nu sunt si nu voi fi femeie-alpha. Toate, insa, se rezuma la unul singur, la cel pe care nu as vrea sa-l pomenesc: lenea.

Da, banala lene.

  • Lenea de a avea o gandire pozitiva, orientata spre reusita
  • Lenea de a ma lansa in provocari noi
  • Lenea de a face sport constant
  • Lenea de a ma abtine de la alimente inutile si nocive, dar atat de apetisante
  • Lenea de a face o programare in plus la coafor
  • Lenea de a avea adevarata grija de cum arat
  • Lenea de a ma organiza mai bine
  • In fine, lenea de a schimba ceva

Cand suntem pusi fata in fata cu astfel de situatii, i.e. astfel de oameni, incepem sa cautam in cap diferite explicatii de ce nu suntem la fel. In realitate acestea sunt doar scuze. Jalnice, uneori. Sunt sigura ca majoritatea femeilor si-ar dori sa faca parte din categoria „alpha”, cand, insa, se gandesc de cate eforturi e nevoie ca sa ajunga la astfel de performante, prefera sa ramana intinse pe divan si sa priveasca o oarecare emisiune.

***

Va imaginati cum ar fi sa locuim intr-o tara unde majoritatea femeilor sunt alpha? Frumoase, ingrijite, determinate, inteligente! Aceasta tara ar fi visul tuturor investitorilor straini.

Pana una-alta, traim cum traim. Iar in caz ca cineva vrea sa porneasca pe drumul „alpha” trebuie sa stie ca va avea nevoie de multa determinare, timp (care se ia din mai putin somn), ceva investitii in forma de bani si multe, multe ganduri pozitive, de genul „sunt cea mai tare”.  La drum, fetelor! (Poate ne intalnim la kilometrul 50, langa groapa comuna in care am aruncat lenea, decedata in urma unei morti violente survenite in urma unei crime atroce).

foto: Bonnie Tsang

Tina reloaded

 

Ea poate fi asa:

sau asa:

si asa:

Mie, insa, mai mult imi place asa:

si asa:

chiar si asa:

Cel mai mult, insa, m-a surpins asa:

Acum o saptamana am descoperit-o pe Tina Kandelaki. Trebuie sa recunosc ca sunt cam inapoiata in materie de glamur rusesec. Auzisem de ea, insa, habar nu avem cine este si ce face, in afara de faptul ca apare la televizor.

Am „cunoscut-o” pe Tina prin blogul sau, pe care il citesc deja in fiecare dimineata. Imi place cum scrie, imi place cum gandeste si imi place ce face. Chiar daca toata activitatea ei e acoperita cu un strat gros de sos „a la PR”. Dar, e si normal.  Atunci cand ajungi sa ai un nume care exista deja indiferent de ceea ce faci, trebuie sa stii sa te „ambalezi” frumos si sa te prezinti lumii mari. Tina, se vede bine, a fost o eleva exemplara si a invatat toate smecheriile PR-ului.

Cel mai mult, insa, imi place la Tina Kandelaki ca a stiut sa se reinventeze, sa devina mai mult decat o femeie care epateaza de pe copertile revistelor si din stirile mondene. Ea a evoluat odata cu trecerea anilor si odata cu cresterea copiilor sai. Or, ceea ce faci cand copiii tai au 1 an sau 2-3 ani, nu mai poti face atunci cand ei au crescut si incep sa descopere cum e alcatuita societatea in care traiesc.

Tina Kandelaki este un om-orchestra prin definitie. Prezentatoare a doua emisiuni total diferite (una pentru si despre copiii foarte talentati, alta – interviuri televizate cu oameni celebri: politicieni, actori, miliardari, cantareti etc), patroana unei companii de PR si productie tv, prezentatoarea unei emisiuni radio, proprietara unui restaurant de bucatarie georgiana, membru al „Camerei Publice” din Rusia, activist civic, femeie proaspat divortata, mama a doi copii, fiica iubitoare si nora exceptionala (chiar dupa divort Tina continua sa locuiasca cu soacra ei, ceea ce  consider remarcabil).

Bravo, Tina!  Mai da Doamne si la noi asa femei inteligente, frumoase, pline de initiative si care sa vrea ca toti copiii s-o duca bine, nu doar ai lor.

foto: de pe sfantul google