Lecturi intarziate: Eat, pray, love

Cred ca sunt la coada, la scara planetara, la citirea acestei carti. Dar, lucrurile bune se lasa intotdeauna asteptate.

„Eat, pray, love” e revelatia sezonului in lista mea de lecturi. Pe unde mai pui ca am citit-o in exclusivitate in troleibuz (si… avion) si fiecare calatorie de la str. Ion Pelivan pana la str. Tom Ciorba era acompaniata de lacrimi ascunse in gulerul vestei sau de zambete la coltul gurii.

Elizabeth Gilbert se transformase in alter-ego-ul meu care imi vorbea cand aveam capul incarcat de ezitatri si dubii. Citeam si imi dadeam seama ca „Eat, pray, love” e si povestea mea, cu mica diferenta ca eu inca nu-mi pot permite o sedere intr-un ashram indian sau cateva luni pe Bali. Insa, cu exceptia acestor mici detalii, am avut parte de fiecare experienta descrisa pe paginile cartii. Si sunt sigura ca orice femeie trecuta printr-o despartire din proprie initiativa se va regasi intinsa, alaturi de Liz, pe podeaua baii in toiul noptii intrebandu-se „Ce, Doamne, nu este in regula cu mine?”

Daca sunteti printre cei care n-au citit cartea, v-o recomand din suflet. Si daca aveti posibilitatea – cititi-o in engleza. Se citeste foarte usor. Si inca ceva. Intotdeauna am ezitat sa recomand aceasta carte prietenelor mele care sunt intr-o relatie sanatoasa, deoarece imi dadeam seama ca pentru ele aceasta lectura va fi doar o distractie, mie insa imi place sa cred ca „Eat, pray, love” poate fi mai mult decat atat. Am recomndat-o, insa, foarte insistent femeilor din jurul meu care sunt in perioada ce urmeaza unei despartiri. Si nu pentru a le face pofta de un sejur la Roma sau de un brazilian trecut prin viata care sa le maseze talpile intr-un pat king size in jungla balineza, ci pentru a le ajuta sa inteleaga ca orice despartire este un nou inceput. Un inceput al unei vieti de o suta de ori mai buna. Trebuie doar sa vrei si sa crezi si sa te scoli in fiecare dimineata determinata sa fii fericita. Chiar daca primele luni esti o epava. Chiar daca recuperarea va dura 2-3 ani. Schimbarea va veni. Eu va promit.

PS: eu nu am privit filmul.

Femeia la 30 de ani

Peste o zi implinesc 30 de ani. Multasteptata varsta de 30 de ani!

Cand aveam 20, incercam sa-mi imaginez cum voi fi in 10 ani, ce viata voi avea, cum voi arata, cum va fi lumea din jurul meu, iar in ultmimele luni m-am tot gandit la ce realizari am ajuns la 30 de ani (mi-am cautat chiar si fisierul cu CV-ul meu in trei limbi pentru a gasi exemple concrete).

Raspunsul meu, insa, nu va fi nici nou, nici original. Realizarea mea se numeste Ilinca. Cel mai frumos produs al celor 30 de ani petrecuti in aceasta lume. Ceva la care muncesc zi de zi, ajutata de o echipa de oameni apropiati, unii implicati de foarte aproape, altii de la distanta, dar toti cu un impact important in viata fiicei mele.

Ce n-as face, unde n-as ajunge, imi dau bine seama ca daca eram fara copil m-as fi simtit handicapata. E poate rezultatul educatiei pe care o primesc fetele din cultura noastra sau a mentalitatii inca arhaice, potrivit careia daca esti femeie trebuie sa dai viata. Nu stiu. Eu stiu, insa, un lucru – cand ma uit in oglinda, cand ies in strada, cand vorbesc cu cineva, cand flirtez cu un barbat – am un atu – un copil. Si ma simt femeie adevarata. Cea care a trecut prin chinurile nasterii, prin infernul primei pneumonii a copilului de abia cateva luni, a primei intoxicatii care te desfigureaza de frica pentru viata celui caruia i-ai dat viata. Pe scurt, o mama stie ce inseamna viata unui om. Si cat pretuieste.

***

Vreau sa o parafrazez pe o buna prietena si o femeie cu multe virtuti, care zice ca „in tara asta e mai bine sa fii femeie divortata, decat femeie nemaritata” cu „in genere, e mai bine sa fii mama singura, decat, pur si simplu, femeie”.

***

Ilinca, multumesc!

Vara

Barbatii pleaca vara. Isi fac bagajele, ajutati de cele pentru care au jurat dragoste pana la gura gropii. Isi aranjeaza frumusel camasile si tricourile capatate in timpuri mai bune – cand ea era mai zvelta, radea mai des si ii baga, impromptu, limba in gura, gadilindu-i gingiile – isi pun chitara langa valiza, boxele in rucsac si castile in urechi.

Barbatii, daca pleaca, se intorc acasa la mama. Chiar si cei de 45 de ani. Inapoi sub aripa protectoare, in culcusul caldut si confortabil, pe care ea n-a stiut sa-l reproduca.

El vrea sa creeze. Iar un creator nu vine seara acasa cu punga umpluta cu paine, chefir, ceapa, patrunjel si marar. Un creator nu mananca bors si cartofi cu carne. El se alimenteaza cu raze solare.

***

Femeia e derutata. I-a strans grijuliu lenjeria, ca pentru ultimul drum, si l-a intrebat daca are nevoie de un stergar de baie. Ea isi face griji.  Va manca corect acolo? Va avea schimburi suficiente? Isi va lua doza zilnica de polivitamine? Pentru ea, el ramane o extensiune logica a corpului sau. Indiferent de motivele plecarii. Indiferent de initiatorul ei.

***

Barbatul vrea libertate. El cauta relatii complicate, care i-ar oferi posibilitatea sa se complaca in suferinta unei iubiri neimpartasite. Cu o alta, mai tanara, mai supla, mai deschisa. Care sa nu miroase a terci de gris si a pireu din dovlecei.

***

Femeia plange. S-a intamplat sa fie destul de neinspirata s-o faca fata de el. Dar, ce mai conteaza? Ea stie ca viata fara el va continua si ca, poate, va fi una mai linistita. Mai imbelsugata chiar. Femeia va regasi in ea o forta creatoare despre care a uitat in ultimii ani de terciuri, pireuri, camasi calcate, seri petrecute in angoasa si partide de amor in timpul carora se uita fix la crapatura de langa geam. Era insuportabil.