Corrida de toros

„Eu am sa-i spun tot ce cred despre el” – e declarat ea in semi-soapta, aplecandu-se putin peste femeia asezata langa mine in troleibuz. Probabil, o colega de departament.

Nu ma intereseaza ce vorbesc oamenii imprejurul meu. De obicei nici nu-i aud. Pe aceasta femeie, vizibil trecuta de 30 de ani, putin durdulie si cu un par rar, cu varfurile despicate, ce-i cadea posomorat pe umeri, nu puteam sa n-o aud.

Femeia isi aspira mucozitatile nazale cu zel. De la Buiucani pana in Centru. Ma gandeam la mama care demult ar fi iesit din troleibuz sau, cel putin, s-ar fi mutat in celalalt capat si si-ar fi tras cusma adanc pe urechi. Si n-ar fi mancat jumate de zi dupa. Eu, insa, eram oarecum blocata intre geam si colega ei, care tinea geanta mare, de un rosu aprins, al Aspiratorului de Muci cu dificultati amoroase si apatia mea matinala a invins toate celelalte rationamente.

Citeam o povestire de Hemingway. Ceva despre corida, toreadori, picadori, cuadrilla si sarmanele animale care ies pe arena. Nervii mei se incordasera. Pe de o parte, se intepau tauri, se injunghiau cai, mirosea a creier ars de toreador aproape la pensie, iar pe de alta, o femeie, care isi inghitea mucozitatile cu atata pofta, se plangea ca Printul ei disparuse de la ziua ei incoace. Ceea ce inseamna ca nici de 8 martie nu a felicitat-o. „Ii voi infibge cutitul adanc in inima” i-a intimat ea colegei de departament.

Eu sunt un om cu o mimica expresiva. Atunci cand ceva ma deranjeaza o arat cu toata fiinta mea. Si, cum zic nevestele din satul bunicai, cand mi te-am urat de cateva ori la ea, cu speranta ca, dracie, poate va intelege o data si-si va scoate batista din buzunar ca sa-si sufle nasul de om cu probleme rinoreice. Nebanuite sunt, insa, caile Domnului, cum nebanuite sunt si caile prostiei umane. Femeia nu si-a suflat nasul. Era prea absorbita de suferinta inimii sale. Aceasta era probabil si cauza parului neingrijit si tenului tern.

Pe langa mimica mea de om needucat, mai sunt si fascista. Innebunita de sunetul pe care il scotea la fiecare 30 de secunde si incordata alaturi de toreadorul care nu avea dreptul sa piarda aceasta iesire, ma vedeam deja pe cal, in locul picadorului, iar la picioarele mele o vedeam pe aceasta mucoasa, care dadea din copite, gata sa ma omoare cu urmatoarea ei aspiratie de fluizi nazali. Vroiam sa ma inalt pe iapa mea imaginara si sa-i lansez, in loc de o sabie intre omoplati, un pachet intreg de servetele uscate si sa o fac sa citeasca pe fata mea ca mi-as dori ca femeile mucoase si cu parul cu varfurile despicate sa dispara. Acum si in vecii vecilor amin. Ca noi avem nevoie de o noua rasa de femei. De cele care isi curata dimineata nasul. Sau consulta medicul in cazul in care prima solutie nu ajuta. De femei care isi ingrijesc parul si sunt atente ca tenul lor sa nu ajunga de culoarea asfaltului de Chisinau. Si, nu in ultimul rand, de femei care nu-si povestesc nefericirele amoroase in troleibuze, unei oarecare colegi de departament. De femei care spun „la revedere” barbatului care treaba nu are cu ele. Si care, posibil, nu a pacatuit inca intr-atat de tare, incat sa suporte un Aspirator de Muci in bucataria si patul sau.

Ah da, as mai intezice unghiile lungi, ascutite, vopsite in rosu aprins. De aceea ca ele nu se asorteaza cu un par tern. Si nici cu lipsa de coloana vertebrala. Coloana vertebrala de femeie.

Femeia la 30 de ani

Peste o zi implinesc 30 de ani. Multasteptata varsta de 30 de ani!

Cand aveam 20, incercam sa-mi imaginez cum voi fi in 10 ani, ce viata voi avea, cum voi arata, cum va fi lumea din jurul meu, iar in ultmimele luni m-am tot gandit la ce realizari am ajuns la 30 de ani (mi-am cautat chiar si fisierul cu CV-ul meu in trei limbi pentru a gasi exemple concrete).

Raspunsul meu, insa, nu va fi nici nou, nici original. Realizarea mea se numeste Ilinca. Cel mai frumos produs al celor 30 de ani petrecuti in aceasta lume. Ceva la care muncesc zi de zi, ajutata de o echipa de oameni apropiati, unii implicati de foarte aproape, altii de la distanta, dar toti cu un impact important in viata fiicei mele.

Ce n-as face, unde n-as ajunge, imi dau bine seama ca daca eram fara copil m-as fi simtit handicapata. E poate rezultatul educatiei pe care o primesc fetele din cultura noastra sau a mentalitatii inca arhaice, potrivit careia daca esti femeie trebuie sa dai viata. Nu stiu. Eu stiu, insa, un lucru – cand ma uit in oglinda, cand ies in strada, cand vorbesc cu cineva, cand flirtez cu un barbat – am un atu – un copil. Si ma simt femeie adevarata. Cea care a trecut prin chinurile nasterii, prin infernul primei pneumonii a copilului de abia cateva luni, a primei intoxicatii care te desfigureaza de frica pentru viata celui caruia i-ai dat viata. Pe scurt, o mama stie ce inseamna viata unui om. Si cat pretuieste.

***

Vreau sa o parafrazez pe o buna prietena si o femeie cu multe virtuti, care zice ca „in tara asta e mai bine sa fii femeie divortata, decat femeie nemaritata” cu „in genere, e mai bine sa fii mama singura, decat, pur si simplu, femeie”.

***

Ilinca, multumesc!

Ce faceam eu cu 8 ani in urma

Cu 8 ani in urma, in aceasta zi, colegii mei de facultatea sustineau teza de licenta. Eu eram mireasa. Fara diploma, insa maritata.

Casatoria noastra nu a durat mult. Exact cat sa invat eu o limba straina, sa-mi schimb viziunea asupra lumii si sa nasc o fata nemaipomenit de frumoasa, careia am reusit sa-i daruim cativa ani de experienta intr-o familie traditionala. Misiunea indeplinita, caracterul meu rebel a vrut sa-si ia revansa si s-o apuce pe alte cai. Caracterul lui, altfel dacat il descoperisem eu in primii ani de convetuire, n-a vrut sa ma impiedice. Ambii aveam vise. Ambii renuntasem la ele din confort si complezenta.Timpul suna a desteptare. Grea si dura, ca intr-o dimineata de primavara posomorata, dar cu promisiunea unei veri pline de descoperiri.

Nu regret nimic, asa cum nu am regretat cei 5 ani de facultate abandonati chiar inainte de examenele delicenta. Viata le face si le intoarce pe toate asa cum stie ea mai bine. Noua nu ne ramane decat sa prindem valul. Si sa incercam sa ne tinem pe el.

***

Facultatea am absolvit-o peste 6 ani, obtinand niste rezultate care ar fi fost mai putin evidente in 2003. Ilinca creste intr-un mediu mai putin conventional, dar la fel de iubitor ca o familie in conceptia noastra traditionala. Ea stie ca are mama si tata care o iubesc si care se inteleg bine. Desi altfel. Ilinca mai stie ca mama calatoreste uneori singura si are proiecte personale la care tine, iar tata e vesnic tanar si intotdeauan gata de o doza buna de smecherii. Degraba ea va invata ca in viata poti sa alegi, ca nimic nu e batut in cuie si ca autoritate suprema nu exista. Decat sufletul tau.

foto: arhiva personala

La mare, la soare nu numai fetitele sunt goale

De cateva zile nu am decat un gand in cap. (Si asa-mi place!) Unde oasele mele de femeie frumoasa si desteapta s-ar simti mai bine, in Tarabya sau Bebek? Pentru cei mai putin gurmanzi in ale gusturilor de viata, vreau sa precizez ca Tarabya si Bebek sunt doua cartiere stambuliote, unde trebuie, trebuie, trebuie sa ai cativa metri patrati, cu ramasite de mobila otomana, daca iti pasa de cum traiesti.

In cateva zile plec la mare. In Turcia, evident. Ca orice moldoveanca. Doar ca eu la Antalya nu calc. Imparatia mea se numeste Bodrum. Cu foarte multa lume buna, turci si iranieni singuratici veniti acolo pentru orice numai nu pentru bronz. (Lucrul asta l-am invatat inca pe cand locuiam la Istanbul)

Anul acesta mi-am propus un experiment. Desi nu mai sunt blonda ca anul trecut, mi-am zis ca n-ar fi rau s-o fac pe seducatoarea. Sau, eventual, sa raspund mai indraznet unor gesturi, care doar o fire naiva ca a mea poate sa le interpreteze ca si curtuoazie intre doi vecini de mese la un restaurant a la carte.

Inspirandu-ma de la profesioniste in ale seductiei, mi-am stabilit o categorie de varsta, de slapi, camasa si ochelari de soare (da, da, sunt dintre alea, profund impresionate de o pereche de ochelari de soare Louis Vuitton, pe un cap sare si piper, situat la extremitatea unui metru optzeci) care va fi rasplatita cu cate un zambet din partea mea si atingerea poalei rochiei mele de matase…eventual.

***

Nu in zadar mi-a aparut dorinta unei case in cartierele high-end stambuliote. De fapt, nici nu stiu care dorinta mi-a venit prima: casa sau barbatul. Insa, indiferent de intietatea ideii, fiind fire pragmatica, care stie pretul banului, imi dau bine seama ca fara un barbat in slapi Hermes, eu voi avea o casa intr-un cartier de lux doar pe la 60 de ani si aceea dupa 30 de ani de nopti nedormite. Eu, insa, ma grabesc sa traiesc si daca cineva imi va intinde pe o tava de arama ceea ce imi doresc, eu din nas nu voi stramba si pe pudibonda nu o voi face (evident, daca tipul arata ca Danny Devito, ma voi gandi 3 minute in plus).

***

Vacanta e o perioada magica. Ar fi pacat s-o epuizez dormind, mancand si arzand la soare. Seducerea unui om necesita si ea ceva gandire, staruinta, actiune si anume asta ma incanta cel mai mult. Jocul de-a „cine e cea mai atragatoare” din acest ultraallinclusive, jucat la fiecare cina de aproape toate femeile de varsta reproductiva, este ca un workshop international, unde ai posibilitatea sa furi trucurile englezoaicelor, olandezelor, turcoaicelor, kazahelor si iranienelor. Ador acest joc. Cat tine de cum arat si ce haine port, secretul meu este acesta.

***

Ce nu faci pentru o vacanta frumoasa? Chiar daca cele sapte zile petrecute pe malul marii nu iti vor aduce mari schimbari viata, cate amintiri frumoase pentru o iarna lunga ca a noastra. Cate tehnici noi invatate, cate idei preluate, care peste an se vor slefui si in vara urmatoare vor fi si mai eficiente. Ador vacantele!

foto: Officiel.Ru (ador aceste tinute, cam asa voi arata si eu la plaja, poate doar fara cercei)

Schimbari cu soare

Cand aveam 20 de ani asteptam cu nerabdarea aniversarea de 30 de ani. Credeam ca voi avea sani mai mari, bani mai multi si ma voi simti o femeie implinita. Au trecut aproape 10 ani. Sani mai mari am. Am nascut. Bani mai multi tot am. Femeie adevarata insa nu ma simt. Si nici om matur nu ma simt. Ce am facut cei 10 ani? Am facut foarte multe lucruri. Ca intr-un final sa fiu exact asa cum am fost la 19 ani.

Cu o luna in urma mi-am zis ca cei 30 de ani trebuie sa ma prinda nu la birou. Nu enervata, obosita si suparata pe viata. Mi-am dat cateva luni pentru a schimba ceva in visul meul. Cupa 80B si cateva mii de lei nu pot alunga tristetea unui om.

Schimbarea s-a pornit mai devreme decat am prevazut. Perspectiva incasarii unui salariu relativ competitiv pentru cateva luni in plus, nu m-a putut opri. Si cum se intampla de obicei, oamneii din jurul meu m-au ajutat. Cineva a stiut sa ma critice la timp, asa incat sa nu ma pot linisti un week-end de amar ce-mi era in gura si in suflet, altcineva si-a scris invidia in ochi, asa incat am descoprit ce culoare are, al treilea om a intuit cand trebuie sa-mi vorbeasca pentru a declansa schimbarea, iar al patrulea nu a facut nimic pentru a ma opri.

Astazi sunt libera. Sau relativ libera, deoarece mai am pana a invata libertatea.

***

Totul a inceput dintr-o dorinta copilareasca de a incerca o jucarie noua. Atunci nu am vrut sa ma gandesc ca totul ar putea fi mai complicat, ca prietenii iti pot deveni straini, ca un orar flexibil este flexibil doar intr-un sens si ca diminetile pot fi atat de grele.

Acum daca as fi intrebata care este primul motiv din cauza caruia am plecat din televiziune, as raspunde „soarele”. Sau mai degraba, lipsa acestuia. Pentru mine cel mai greu a fost sa ma trezesc dimineata si sa nu vad lumina zilei. Sa ghicesc razele soarelui din sala de regie, unde geamurile sunt fumirii. Sa nu vad, sa nu simt in drum spre servici cum se trezeste orasul si parcul. Sa suport in fiecare dimineata cate un taxi neaeresiti, incalzit pana la temperatura topirii creierului, cate un sofer ursuz, care de cele mai multe ori nu cunoaste drumul si asculta, cu noaptea, in cap Radio Chanson.

***

Acum am planuri. Mici, mari. Acum imi voi incepe ziua savurand aerul diminetii.