Mituri duminicale

Sex and the City, candva Biblia mea

Am vrut sa scriu despre altceva. E duminica seara, sunt acasa cu familia, am mancat doua felii de tort, am baut ceai, am „discutat”  cu mama despre vecine, rude, cunsotinte si imi venea sa scriu ceva despre omenie, dragoste, valori familiale si duminici alaturi de cei dragi.

***

Ilinca a fost prima care mi-a dat peste cap planurile. Fata mea de dimineata nu-si ia ochii din Nindendo Playstation si sfarama, fara pic de jena, tot mitul pe care mi l-am cladit ani la rand despre duminicile in familie si implicarea copiilor in activitati creative. Odata cu jocul in mana, nu-i mai pasa de nimic!

Apoi, la mama a venit o prietena cu nepotica sa de 3 ani. …Si mi-a distrus al doilea mit. Vocea de clopotel a fetei nu mi-a trezit nicio emotie. Am gasit puteri sa mimez doar primele 5 minute un interes fata de acest pui de om. In aceasta dupa-amiaza am inteles ca nu mai vreau copii. Cel putin, nu acum, nu aici…

Am ajuns oare la varsta cand orice se maninca cu o doza sanatoasa de scepticism? Cand iti lasi usor copilul sa se zombeze cu jocuri de calculator, numai sa-ti dea pace sa citesti cartea pe care ai pornit-o cu jumate de an in urma, cand un copil mic se asociaza, in primul rand, cu bataie de cap, nopti nedormite si sani lasati, decat cu dragoste, caldura si miros de lapte cald, iar posibilitatea de a te casatori a doua oara este direct proportionala cu gradul de independenta pe care ti-o poate oferi potentialul mire?

***

Cred ca ar trebui sa citesc carti de dragoste. Cred ca ar trebui sa-mi fac o terapie cu filme romantice cu Meg Ryan. Si sa zambesc mai des, si sa ma las sedusa de necunscuti senzuali …Mda.

Incetati sa culpabilizati II

Madame Charpentier si copiii  (Pierre- Auguste Renoir1878)

Madame Charpentier si copiii (Pierre- Auguste Renoir 1878)

Cu cativa ani in urma, cand Ilinca abia incepea sa vorbeasca, ma preocupa foarte mult problema educatiei. Nu stiam ce stil sa adopt, nu stiam daca trebuie sa fiu autoritara, asa cum sunt majoritatea parintilor si buneilor la noi sau permisiva, asa cum vazusem ca sunt o buna parte din parintii din Europa de Vest. Pentru a iesi din acest impas, am inceput sa caut articole si interviuri cu cei mai renumiti psihiatri francezi (ei imi erau mai accesibili) si, din abundenta de timp liber, am inceput sa-i traduc.

Incepand cu 1960 ascundem varguta. Nu mai exista o seminta rea, exista doar copii care nu au fost iubiti indeajuns. « Dialog » devine cuvantul cheie. Greseala generatiei `68 nu a fost oare refuzul conflictului, ideea precum ca e posibil sa cresti copii fara a intra in conflict  cu ei? Faptul ca parintii nu mai indrazneau sa spuna « nu » …

B.C. : Daca inaintea razboiului (II RM) ne feream de debordarile afective (atentie, se spunea, il veti allinta !) prim anii `50 putem vedea dezvoltarea unei scoli psy ce asociaza ideea de autoritate nazismului. Acest curent a culminat in preajma 1968 cu diverse teorii- si aici ma gandesc la Herbert Marcuse sau la redescoperirea lui Wilhelm Reich– facand apologia dorintei si explicand ca orice autoritate este generatoare de frustrari, deci de violenta. Am observat insa contrariul : dorinta nestructurata de interdictie este o forma de violenta. Conflictul, daca este stapanit, are o functie structuranta, ca si interdictia. Cu o conditie insa – sa nu duca la amputarea personalitatii.

Am ramas frapat cand am constatat ca asistam astazi la revenirea internatelor. Si, din ce in ce mai des, adolescentii sunt cei care le reclama. Deoarece internatul ii ajuta sa lupte impotriva angoasei incestuale- nu vorbesc aici de act, ci de prea marea apropiere afectiva cu mama-tata. Aceasta este familia fuzionala : eu ma simt atat de bine cu mama si tata, incat nu am forte sa ma dezlipesc de ei ; mi-e frica de societate, acolo unde sunt relatii conflictuale, de rivalitate, unde trebuie sa te bati. Sunt bine cu mama-tata, dar, in acelasi timp, ii detest, deoarece ei nu mi-au dat forta sa ii parasesc. Internatul serveste in acest caz ca structura intermediara, permitind copiilor sa lupte impotriva acestei proximitati angoasante, ajutandu-i sa paraseasca in mod progresiv parintii, pregatindui astfel la autonomia sociala. Pe timpuri, strada juca acest rol. Banda de prieteni era acea care te punea in contact cu alti oameni, cu alte culturi, cu alte medii sociale. Dar in societatea atomizata de azi, puterea socializatoarea a strazii, a cartierului sau a satului, are tendinta sa se piarda.

Astazi balanta se inclina in alt sens. Facem procesul lui 1968 si psihologii sunt primii care spun : Atentie, am lipsit de legitimitate vorba adultului, acum e timpul sa reabilitam legea, autoritatea. De ce ?

B.C. : Asistam acum la revenirea legii. Am vazut o generatie crescuta conform principiilor lui W.Reich sau a faimosului Dr. Spock (care a recunoscut la finele vietii ca a exagerat in privinta satisfacerii tuturor cerintelor copilului). Toate acestea au dus la crearea unor catastrofe comportamentale. Eu vad deseori in terapii copii ai caror parinti sunt prea buni. Fraza lor tipica este : parintilor mei nu le pasa deloc de mine, puteam face orice as fi vrut. Aceasta demonstreaza ca ideologia libertatii a fost traita de acesti copii ca un semn de lipsa de afectivitate. Absenta interdictiei creaza o ambiguitate ce angoaseaza teribil. In acelasi timp, interdictia are ca functie structurarea afectivitatii. Deoarece te iubesc,  iti spun : tu poti face asta, tu nu poti face asta.

Am ajuns sa resmtim chiar, la unii dintre confratii Dvs., un fel de nostalgie dupa timpurile cand tatal facea legea in casa…

B.C.: Descalificarea tatilor este o realitate. Femeile au ajuns sa aiba atata putere afectiva si sociala, incat unele grupuri psy, revin la vocabularul lacanian, resuscitand astfel « legea tatalui ». Eu nu cred, insa, ca ar fi posibil si dezirabil de revenit la tatal arhaic. Autoritatea, legea, nu mai trebuie sa fie sexuate. Barbatii au dreptul sa fie afectuosi si femeile au dreptul sa enunte legea.

Tatal napoleonian avea o autoritate zisa naturala, deoarece ea ii era atribuita de contextul tehnic si sociologic. Pana in anii 1950, muschii barbatului erau aceia care furnizau energia necesara functionarii societatii. Cand nivelul tehnologic e slab, energia sociala este produsa de forta fizica; in schimbul suferintei lor fizice, barbatilor li se atribuie o autoritate simbolica puternica. Cand eram copil, un barbat de marimi impunatoare era considerat, el oferea siguranta, el era cel care putea ridica un car rasturnat. Tatii erau eroii familiei, femeile fiindu-le servile in mod absolut. Doua generatii mai tarziu forta fizica nu mai este actuala. Forta musculara nu mai este o valoare, decat in rugby, box, in spectacolul sportiv, in general. Tehnologiile, precum chimia, informatica, etc. sunt cele care modeleaza astazi mediul nostru social. In acesata ecologie artificiala, femeile sunt tot atat de competente cat barbatii. Cand feministele au asasinat « tatal napoleonian », in anii `70, ele i-au smuls  puterea pe care el o detinea  deja prin uzurpare. In acel moment nu am stiut sa reimpartim autoritatea. Mamele au demolat autoritatea tatilor, fara a imparti din influenta ce permite autoritatea. Si aici, repet, barbatul poate fi autoritar numai daca i s-a permis permis. In mod contrar acesta este un tiran. Trebuie ca femeia si societatea sa spuna : acesta este tatal tau, el are dreptul sa dicteze legea. Si apoi trebuie de adaugat neaparat : mama ta are de asemenea dreptul sa dicteze legea.

Trebuie oare sa invinuim familiile reconstituite ?

B.C. : Nu avem dreptate atunci cand opozam familia reconstituita familiei traditionale. Pana la descoperirea profilaxiei nasterii, femeile mureau tinere- in sec.XIX ele traiau in mediu pana la 36 de ani- si barbatii lor se recasatoreau. Inainte de I Razboi Mondial, doar 1 copil din 2 era crescut de ambii parinti biologici. Razboiul a lasat 12 milioane de orfani. Modelul mama-tata-dadaca-copilul nu rezistat decat cateva generatii. Inainte familiile se reconstituiau din motive de moarte sau boala, astazi din motive de satisfactie personala.

Traducere si adaptare: alobebe

Calatorim

Sudul Frantei, 2006

Azi mi-a fost semnata cererea de concediu. Reunosc ca nu m-au trecut fiorii, deoarece de o luna deja mi-am cumparat biletul de avion pentru destinatia de vis (fara plaje si nisip alb). Dar…Gandul ca in 2 saptamani imi voi face valiza si voi fi departe, imi gadila nervii si imi da puteri sa lucrez cu zel.

Si cum o vacanta nu vine niciodata singura, planific deja escapada de primavara si cea de vara. Si, curios lucru, saptamana pe care vreau s-o petrec la tara cu mama si Ilinca, ma inspira mai mult decat saptamana ce o voi petree la Amsterdam cu o prietena draga si multa lume tanara si frumoasa.

***

Urmand exeplul frumos al autoarei „Tabakerei”, imi voi boteza si eu fiecare an. Dupa multe framantari, raspunsul a venit de la sine, natural, intr-un moment cand nici nu-l mai cautam…Am declarat anul 2011 „Anul familei”. Asadar, tot ce voi face anul acesta, va gravita in jurul celor dragi, pe care i-am ignorat in ultimele luni. Vacantele le voi dedica, la fel, familiei (mai putin pe cea din februarie).Vreau sa revad locurile in care am copilarit, unde nu am fost de 3 ani deja. Vreau sa fiu alaturi de fetele mele dragi sub soarele de primavara, plimbindu-ne pe drumurile imposibile din satul de bastina a mamei. Vreau sa-i fac Ilincai o placere si sa plecam toate trei la mare, in Turcia. Desi, aceasta forma de odihna nu este preferata mea, stiu ca mama va fi bucuroasa sa se laude vecinelor si unor „prietene” ca „vai, mergem la mare in Turcia… A, nu, nu…Diana a ales destinatia”.

***

India, China si Mongolia, le aman. Acum, cand Ilinca e la varsta la care se construiesc amintirile, iar mama la varsta la care orice pas gresit poate fi platit cu viata (uneori, imi pare, mai mult decat la 70 de ani), vreau sa fiu alaturi de ele. Acum orice Turcie, alaturi de ele, imi va parea mai frumoasa si mai luxoasa decat cea mai ecologica vila din Maldive.