Despre dragostea neimpartasita II

Ana Karenina a fost o proasta.

Si ea a gasit cea mai prosteasca iesire din situatie – sa se arunce sub tren. Foarte egoist. Si fara sens. Ca de, cel mai usor e sa murim. Si sa ne spalam pe maini de orice efort. Sa iubim fara raspuns, sa suferim in totala placere si apoi, pe final, sa ne aruncam sub tren. Sau sub tramvai. Sau sub bicileta undeva in centrul Amsterdamului la ora de varf.

***

Candva, tare demult, intr-o alta viata, cand aveam parul mai lung, de-l puteam strange la ceafa, am fost indragostita de un om… Neimpartasit, se intelege.

Si aici trebuia sa urmeze o istorie aproape trista. Dar, ea nu va fi. I-am dat delete.

***

A trecut timp. Si a venit viata adevarata peste mine. Cu o relatie adevarata. Mutuala. De comun acord. Impartasita. Tot ceea ce-si poate dori o femeie. Si a inceput! Sa iubesti „impartasit” necesita munca. Asta nu ti-i a sta trantita pe pat cu sipul de Ballantine’s langa tine, rugumand scenarii si verificand compulsiv cine e online pe Facebook. Asta nu ti-i sa fumezi doua joint-uri si sa scrii scrisori. Asta e comunicare. Zi de zi. Acceptare. Asta sunt incercari peste incercari sa intelegi cum gandeste omul, de ce actioneaza asa si de ce el nu este obligat sa fie de acord cu tine. Asta e reevaluare constanta. A ceea ce esti. A ceea ce vrei. Asta sunt momente in care te trezesti fata in fata cu frustrarile tale. Cu fricile. Cu reticentele. Cu demonii tai interiori care trebuie anihilati, daca vrei sa mergi mai departe alaturi de acest om. Sau daca, in genere, vrei sa mergi undeva…

A trebuit sa ajung la 31 de ani, sa am o casatorie in spate si un copil in fata, pentru a capata destula minte si curaj pentru a ma implica intr-o relatie pe bune. O relatie care ma faca sa inteleg ca nu sunt eu Printesa Turnului de Fildes si nici Cenusareasa pe care o va cauta la nesfarsit Printul cu papucul de cristal, asa cum mi-a placut mie sa cred ani la rand. Asa cum m-au facut sa cred unii barbati, jucandu-mi jocul. Sa inteleg ca barbatul tot e om si nu slujitorul femeii. Si nu doar sa inteleg. Ca de inteles le inetelegeam pe toate. Acum, insa, am inceput sa simt asta pe propria-mi pielea palida.

Abia acum a ajuns la mine sensul deplin al vorbelor inteleptilor care spun ca o relatie adevarata, asta e, in primul rand, efort. Mult efort. Efortul de a-l cunoaste pe celalalt. Efortul de a accepta trecutul lui. Efortul de a-i asculta planurile, in care tu nu esti, neaparat, prezenta. Efortul de a vorbi deschis la cele mai neplacute teme. Efortul de a fi alaturi, chiar si atunci cand dracusorul egoist din tine te indeamna cu mult zel sa faci altceva. De exemplu, o baie fierbinte.

In fine, efortul de a deveni o femeie  independenta emotional, pentru a te putea detasa si a-ti trai viata asa cum tu o intelegi, plasand dragostea pe un loc de frunte, dar nu transformand totul de dragul acestei iubiri.

Si munca. Multa munca. La propriu si la figurat. Si, in primul rand, munca asupra propriei persoane. Pentru ca doar astfel, pusi fata in fata cu un alt „eu”, putem progresa. Iar munca poate si trebuie sa fie o placere.

Si da, abia acum mi-am dat seama cat de copil sunt si ca reactiile mele nu difera mult de cele pe care le are fata mea. Doar ca diferenta de varsta e considerabila. Iar ceea ce putem ierta o data sau de doua ori unui copil, vom ierta mai greu unui matur.

Si cum am mai spus o data aici: „Dragostea e atunci cand in fiecare zi castigi o lupta impotriva propriului crieier. Cand problema e in tine si nu in omul de alaturi.”

Morala e simpla. Dragostea e un exercitiu de autocunoastere.