Niste lectii. Sau cum invat ca e ok sa ma rasfat

tumblr_mlt5rsV0gL1qap29lo1_500

4 perechi de pantofi noi. Doua negre, una rosie si alta aurie.

O femeie inteleapta mi-a spus, moale, alintator, ca eu nu stiu sa vorbesc despre mine. Si nici sa ma iubesc. Iar ceea ce numesc eu dragoste de sine nu sunt decat crize pasagere de narcisism. Si ca  nu stiu sa ma surprind. Sa ma alint. Sa-mi cumpar. Si ca o femeie nu este o slujitoare si nici slujnica.

Atunci eu m-am gandit ca toata inteligenta mea nu-mi serveste la nimic, daca nu sunt in stare sa fiu ceea ce singur Dumnezeu a vrut sa fiu. Iar el m-a vrut om de sex feminin.

La mine totul a inceput cu shopping therapy. E un exercitiu. Intri in magazin, neprevazut, din intamplare, vezi pantofii la care demult te gandeai sau la care nu te gandeai, dar care ti-au atras, cum un barbat poate atrage o femeie doar printr-o nuanta de parfum sau un gest abia schitat. Ii atingi, ii probezi, le mangai pielea, simti cum relieful lor se preteaza perfect degetelor tale. Si nu-i pui la loc. Lasi rationalul din tine sa vorbeasca, sa iti explice, pe note deja mai reci decat otelul, ca nu-ti trebuie acesti pantofi, ca o cheltuiala inutila, ca banii stau bine acolo unde stau si ca se poate intampla sa mori de foame pana la sfarsitul lunii.

Ei bine, daca mor de foame, cel putin voi fi pusa in sicriu cu niste pantofi noi – ii raspund eu. Si daca vrei sa stii, de foame nu voi muri. Nimeni nu moare de foame in ziua de azi. Mai ales managerii.

Ziua in care voi proba o noua pereche de pantofi si voi sti ca ei sunt deja ai mei, fara agitatie, fara zarva in cap, fara dialoguri interioare contradictorii, fara vina si parere de rau, fara apeluri mamei sau prietenelor pentru confirmarea lor ca e ok sa ai inca o pereche de pantofi, ca o pereche de pantofi e un lucru util, ca sunt femei care au 25 de perechi de pantofi si inca isi mai iau, e aproape. Ea e dupa urmatorul colt. O adulmec exact asa cum adulmec o piele buna. Fie ea de pantof, geanta sau centura. Acum, insa, sunt inca in antrenamente.

Virginia Woolf in eseul „O camera separata”, dedicat femeii in literatura, sustinea ca o pentru a scrie o femeie are nevoie de  o camera separata si bani. Eu imi voi permite sa generalizez cuvintele dansei, aplicandu-le pentru viata femeii in general – pentru a trai o femeie are nevoie de un spatiu al ei si de resurse. Si acel spatiu poate fi umplut cu orice. Cu manuscrise, pantofi, genti, parfumuri, enciclopedii si dictionare, papusi de portelan sau ursi de plus.

Pentru a trai la modul „femeie”, omul de sex feminin trebuie sa deprinda sa fie femeie si aici nu pot s-o neglijez pe Coco Chanel, eleganta, surpinzatoarea, incredibila Coco Chanel, care cica a fost auzita spunand ca femeie nu te nasti, femeie devii. Si ca in aceasta devenire toate sunt bune – rujuri, rochii, coafuri, pantofi, genti, mergele, barbati, bratari, sampanie, cafea in pat, pasiunea pentru un lucru, vacante, spectacole si plimbari. Si somn suficient. Si hidratare. Si inteligenta. Si stralucire interioara.

O prietena buna, intr-o discutie de vineri seara la umbra nucului, imi spunea ca este oarecum trist sa ajungi la 30 de ani ca sa intelegi cateva lucruril esentiale. Ca 10 ani din viata adulta s-au evaporat in dubii, incercari, esuari, pierderi, fericiri iluzorii si iubiri efemere.

Eu, dimpotriva, gasesc aceasta varsta perfecta pentru a deveni ceea ce iti este destinat sa devii. Si cand, daca nu acum, o pereche de pantofi din piele supla, ce se cambreaza sub greutatea atingerii noastre de femeie, ca spatele unui amant in a treia noapte de amor, se potrivesc cel mai bine piciorului nostru tot atat de frumos ca la 20 de ani, doar ca mai stiutor, mai indraznet? Piciorului care a iubit, a plans, a visat, a purtat prunci, a leganat copii, a batatorit drumuri, a castigat bani, a mangaiat, a durut, a fost sarutat si gadilat. Acest picior merita o pereche-doua-trei-patru-cinci-douazeci-si-cinci-o-suta-trei-perechi de pantofi.

Atati cat vrea ea. De aceea ca e femeie. Iar o femeie nu slujeste. O femeie iubeste. Si e ok asa.

Epilog

Eu am scris deja la tema pantofilor si a educatiei femeilor, care au fost crescute astfel, incat sa nu stie cum sa se bucure de ceea ce le aduce ziua si nici cum sa-si creeze mici bucurii. Pantofii sunt, mai degraba, un simbol ce reprezinta micile placeri ale cotidianului. Pentru mine pantofii, gentile si pietrele sclipitoare sunt acele mici placeri care mi le pot oferi sau care imi provoaca o satisfactie enorma cand imi sunt oferite. Aceste placeri, insa, ma costa (inca) scump, calculat in ganduri contradictorii si sentimntul de vina ca cheltui banii aiurea (mai bine schimbi gresia in baie). Si acum, trecuta timid de 30 de ani, am inceput sa invat sa-mi permit si sa nu ma maninc din interior pentru fiecare cadou pe care mi-l ofer.

Tot la tema: Despre cea mai buna invatatoare,

Povestea pantofilor

Deci, sexy sa fie de tanti Nastea

PS: de vineri am si o geanta noua, am cautat-o cativa ani si am gasit-o!

olivia-palermo-zara-bolso1

foto: de aici

Edit: „Femeie nu te nasti, ci devii” sunt vorbele Simonei de Beauvoir. Un terci minunat de citate s-a facut in capul meu. Dar, pana la urma cele doua erau pe aceeasi unda si orice vorba de duh lansata de Chanel, poate fi parafrazata prin aceasta sintagma  beauvoiriana :)

Povestea pantofilor

Matusa mea, o femeie coapta, dar cu un par pe care l-ar invidia si unele tinere, mi-a intins o suma de bani si mi-a spus sa merg imediat sa-mi cumpar sandalele la care ma gandeam deja de cateva zile. Argintii, de seara, cu un nume renumit incrustat pe talpa. Eu, care, de obicei, ma sfiez sa iau de la cineva bani sau cadouri mai importante, am zambit incurcat, am intins mana si am bagat banii in buzunar. Implinesc 31 de ani peste 3 zile. Ce naiba.

„Ia, ia, tu trebuie sa te alinti. Si sa porti haine frumoase. Prea multi pantofi nu exista. Tu trebuie sa bagi banii in tine…Pe urma vei vedea, cine si ce merita. Iar de copil n-are de cat sa aiba grija taica-sau.”

***

Femeile care au ajuns la 60+ ani si arata inca de 38, au o o linie de viata destul de clara si stabila: ma iubesc, in primul rand, pe mine. Si apoi pe toti ceilalti.

Usor de spus, greu de facut. De trei ori mai greu, atunci cand ai fost crescuta in cu totul alt spirit. Si cand schema a fost neta „studii superioare-casatorie-copil-casa-masina-pana-moartea-ne-va-desparti-chiar-daca-el-e-alcoolic-sau-afemeiat-sau-toate-odata-sau-si-mai-rau-e-un-ratat-da-barbat-la-casa-trebuie-chiar-daca-nu-ai-niciun-folos-din-el”.

Odata schema integrata, cu mici erori, incercari si esuari, cu felicitari din partea familiei care, in sfarsit, poate rasufla usurata, iti dai seama ca nu mai ai pantofi. Din astia cu toc inalt, cu doar 2 fasii de piele, in care nu poti alerga pana la gradinita sau la magazinul din cartier. In fine, pantofi care tie nu ti-ar fi trebuit. Deja.

De ce nu ti-ar fi trebuit acesti pantofi, facuti pentru fete cu 7 seri de vineri pe saptamana si epilare proaspata, e clar. De aceea ca esti mama de familie, de aceea ca sotului nu-i place, de aceea ca mama-soacra crede ca arati a…mmmm…fata usuratica, de aceea ca oricum in afara de nunti si cumetrii nu mergeti nicaieri, da acolo se poate de mers si in niste pantofi mai ortodocsi. Si de aceea ca „ce, ai innebunit sa dai 1200 de lei pe cataligele astea?”

Apoi, iti spui, cu un fel de stupoare, ca daaaa, femeie draga, tu ai luat-o nitel razna. Trebuie sa incetezi sa privesti „Sex and the city”. Si sa lasi toate aceste fantezii. Pantofii cei negri, pe care ti i-ai luat in doua cu mama, acum 4 ani, sunt inca destul de purtabili. Pe deasupra, sunt foarte comozi, tocul nu e prea inalt. Ce-mi trebuie mie tocuri inalte acum? Si, apoi, culoarea cea argintie trebuie asociata cu ceva…Ei nu. Lasa, nu-mi mai cumpar pantofii ceea, Valerica. Acum nu-i momentul, tu ai dreptate… Ai dus masina la servis?

Intr-adevar, cu 1200 de lei se poate atatea de facut!

Matusa mea, insa, nu crede asa. Unicul lucru pe care il poti face cu 1200 de lei este sa-ti cumperi pantofi de 1200 de lei. Si ea nu e singura care gandeste asa. Asa gandesc cateva milioane de femei de pe acest pamant. Ba chiar sute de milioane. Noi insa nu facem parte din ele. Si „noi” nu inseamna „noi” femeile din spatiul ex-sovietic sau ex-socialist sau est-european. „Noi” insemna cele care am fost crescute un pic anapoda. Un pic prea corecte. Cu un simt al datoriei peste masura dezvoltat. Cu mana intotdeauna pe puls. Pe pulsul nostru, evident.

Eu am sa povestesc alta data cati ani mi-au trebuit pentru a ma convinge ca eu imi pot permite, in primul rand, moral, o pereche de pantofi care imi plac, sau un parfum, care nu este absolut necesar, sau un ruj, care costa cat abonamentul lunar pentru televiziune prin cablu, pachet „Premium”, sau o epilare la un salon bun. Erau zile cand imi repetam in gand „eu pot, eu merit, eu vreau, eu am dreptul, eu imi pot permite, nimeni inca nu a murit de la faptul ca si-a luat ceva”. Iar atunci cand cineva se arata generos fata de mine si imi lua ceea ce-mi doream (de obicei, familia mea), treceam ore in sir prin toate portile Iadului, pana ma impacam cu ideea ca e normal ca cineva sa vrea sa-ti faca o placere.

***

Bagand in capul nostru scheme, schemute, programe, softuri, algoritme si fel de fel de formule si preparate pre-rugumate, parintii nostri au uitat sa ne spuna unicul lucru care, de fapt, conta. Sa ne iubim pe noi. Si sa acceptam dragostea aproapelui nostru. Simplu. Fara obligatia intoarcerii datoriei.

Cat despre femeile care se iubesc, in primul rand, pe sine si apoi pe toti ceilalti, nu pot decat sa le felicit in demersul lor narcisiac si nitel ostentativ. De aceea ca trebuie sa ai o personalitate destul de puternica ca sa poti rezista la toate chemarile de daruire de sine, sacrificiu si slujire vesnica pe altarul familiei, lansate de societate, printi, traditie, religie si, mai nou, de bloggeri.

Eu propun sa ne invatam sa ne iubim pe noi insine. Poate putin mai modest decat o fac femeile care s-au antrenat o viata intreaga. Dar sa ne iubim. Si sa-i lasam si pe altii sa ne iubeasca.

***

Si intr-adevar, ce altceva poti face cu 1200 de lei decat sa-ti cumperi o perecehe de pantofi?