L-O-V-E

Nu-mi place sa vorbesc despre viata mea privata. Mult timp m-am gandit cum si cate crampeie din ea sa ofer, astfel incat  sa pot justifica orice indepartare de val. Daca se intampla sa am vreo eruptie grafomana in legatura cu viata mea intima, o serveam in sos metaforic, alegoric, simbolistic, dar niciodata in forma sa pura.

M-am gandit indelungat daca trebuie sa scriu acest text, cu atat mai mult, cu cat pentru ziua de azi sunt inca vreo doua teme bune, care asteapta sa fie abordate. Si stiti, eu nu sunt om curajos, eu sunt un om care se satura sa se tot interogheze asupra corectitudinii deciziei luate, inchide ochii si sare in vid.

Deci, azi s-a implinit un an de cand nu mai sunt femeie libera. Pentru mine acesta zi are o insemnatate cu totul aparte, care, la prima vedere, are putine cu dragostea. Si, daca acum sunt ceea ce sunt, asta e datorita faptului ca pe parcursul acestui an m-am interogat de zeci de ori cine sunt, de ce sunt, cum sunt si ce am de gand sa fiu pe viitor. Barbatul de langa mine, intamplator sau nu, intentionat sau nu, direct sau indirect, a sapat in mine, cu un harlet invizibil, pana a dat de apa.

Scriam azi pe Facebook ca paradoxul vietii este ca ne simtim cel mai bine cu oamenii cu care niciodata nu ne-am imaginat ca ne-ar putea fi bine. Si, in genere, nu ne-am imaginat nimic in legatura cu ei. Acesta a fost cazul nostru. Atat de diferiti la prima vedere, atat de opusi, atat de neimaginat impreuna, cu o diferenta de varsta de plus ani in favorea mea, asta a fost prima relatie din care nu am fugit dupa primele sase luni.

Acest an a facut din mine femeie. Nu femeiusca, nu om, nu femeie cu barbat, ci anume femeie. Pe parcursul ultimelor 12 luni, m-am intrebat, pentru prima data, cine sunt cu adevarat si daca ceea ce vreau si cer sunt dorintele si cerintele mele, sau doar niste reflexe conditionate de traditie, educatie, locuri comune. Totul a fost pus sub lupa – sexualitatea, emotionalitatea, obiceiurile, educatia, ca sa ajung sa strang piesele acestui puzzle care sunt eu.

S-au surpat castele, care sub marmora, nu erau decat nisip. Au murit iluzii. S-a ros poleiala. Am fost pusa in fata ocupantilor din capul meu si lasata sa ma descurc.

„Nu esti tu motivul tuturor dramelor mele”. Dur, dur de tot pentru The Drama Queen, cum tandru ma numea un prieten olandez, pentru o femeie care era numai traire, clisee, gelozie si dependenta.

Se zice, ca viata ne aduce in calea noastra oamenii potriviti la momentul potrivit. Si ca de la fiecare invatam. Sau, cel putin, am putea invata, daca ne-ar duce capul.

In acest an am invatat. Am descoperit. Am lucrat, atat cat nu-mi puteam imagina ca as fi in stare sa lucrez, fiind intr-o relatie. Am crescut. Ca om, ca femeie, ca profesionist.

Si daca intr-o zi, cineva din noi doi va avea nevoie de alte spatii, de alt aer, de alt vant, eu voi fi recunoscatoare vietii ca am fost la locul portivit in ziua potrivita. Chiar daca eram beata. Da, seara in care ne-am cunoscut, vinul s-a dovedit a fi mai puternic decat mine, iar eu total lipsita de inspiratie.

Imagine

Despre sedintele obligatorii de psihoterapie

1236439_653458014678070_1383537310_n

Noi toate cunosteam scenariul.

L-am vazut, ne-a vazut, am schimbat doua-trei-patru vorbe, ne-am masurat temperaturile corpului, ne-am povestit despre culoarea si mancarea preferata. Ne-am apucat de mana si am tras plapuma peste noi. Rupti de lume. Neavand nevoie de ea…ca mai tarziu sa ne intoarcem precipitat spre ea.

Despre una din lectiile dragostei, azi pe perfecte.md

foto: perfecte.md

In loc de promisiuni pentru 2013

Asteptarile omoara orice relatie. Si ele sunt cel mai greu de omorat.

Dragostea fara raspuns este poate unica dragoste adevarata. Atunci cand te-ai impacat sa fii o umbra, un punct pe perete, un nume in telefon. Dragostea fara raspuns este si cea mai usoara dragoste. Aici nu trebuie sa depui niciun efort.

Copiii nostri au nevoie de dragostea noastra pusa pe cuvinte. Copii alintati nu-s, sunt copii carora nu li s-a aratat dragoste.

Dragostea este acceptare. Aici nu am ce comenta.

Dragostea e atunci cand in fiecare zi castigi o lupta impotriva propriului crieier. Cand problema e in tine si nu in omul de alaturi.

Ca lumea sa-si aminteasca de tine, trebuie sa mori. Aceeasi solutie e buna daca vrei vizualizari la blog, like-uri la fotografii si multe cuvinte frumoase la adresa ta.

Eu nu sunt mai desteapta de aceea ca am 31 de ani. Eu sunt desteapta de aceea ca am luat in serios fiecare comentariu si am incercat sa schimb ceva.

Daca eu tac asta nu insemna ca nu am ce spune. Daca eu tac inseamna ca sunt prea multe de spus.

In ziua in care n-o sa mai rectionez la nimic, sa stii ca am murit. Sau ca m-ai pierdut.

Nu-si schimba parerea doar omul mort si omul prost. Eu parerile mi le schimb cu fiecare experienta noua. Si nu ma rusinez sa recunosc asta.

Nu e nimic mai greu decat sa cresti un copil si sa traiesti alaturi de omul pe care il iubesti.

Vulnerabilitatea este ceea ce poate fi mai frumos intr-un om. Eu m-am saturat de oameni puternici.

Nimic nu e usor. Asa spune mama. Si, pare-se, mamele nu mint.

Eu am sa fiu mai buna.

Istorii in care noi nu credem, dar care totusi exista

Exact cu o saptamana in urma, desculta, cu blugii rasuflecati pana la genunchi, stateam cu gura cascata in fata unei fotografii a unui cuplu, lipit de peretele unui muzeu mai specific. Eram undeva pe litoralul olandez, in una din acele zile cu soare transparent, cu nisip in care ai vrea sa te ingropi pana la gat, intr-un loc creat de un om frumos de nebun, in care sunt expuse toate obiectele gasite pe malul unei mari mai putin prietenoase. Cuplul din poza avea o istorie incredibila. Una dintre acele istorii care se asociaza perfect cu o zi de soare transparent, pe un litoral pe care nu stii niciodata la ce distanta de mal te va prinde marea. Ea olandeza. El englez. Sau poate viceversa. Dar nu asta este esenta. Esenta consta in faptul ca cei doi au trait o poveste de dragoste care e numai buna de introdus in crestomatiile iubirii, daca acestea ar exita. Cand ambii aveau 13 ani, ea a lansat in mare o sticla cu un mesaj. El, de celalata parte a apei, a gasit-o. Si au inceput sa-si scrie. Imaginati-va, anii ’60, fara Facebook, gmail, skype! Ei isi trimiteau scrisori prin posta. Si asteptau raspuns. La 20 de ani s-au intalnit offline. S-au indragostit. S-au casatorit. Si au trait o viata fericita. Pana in ziua in care el a murit, acum cativa ani. Iata asa.

Si sa vina cineva acum sa-mi spuna ca unele lucruri sunt imposibile. Il trimit la muzeul de pe literolalul olandez, la vreo 30 km. de Amsterdam.

Cand sunteti acolo, imi scrieti si stam de vorba.

***

Istoria lor cred ca arata asa:

Despre dragoste

E stranie viata. Si oarecum frumoasa prin asta. Si noi suntem stranii…

De o saptamana ar trebui sa fiu la cativa mii de km departare. Intr-un studio micut, cu o orhidee la geam, bucatarie intru-un colt si 15 min de mers pana la Turnul Eiffel. Eu, insa, sunt in apartamentul meu seria 143 (visul tinerelor cupluri optzeciste), intr-o camera cu pereti intunecati, cu cateva sute de carti si un rest de orhidee care asa si nu a mai inflorit in acest spatiu umbrit. In urechi acelasi Damien Rice, acaeasi dezordine pe masa, bujori ofiliti, teancuri de bratari, lumanari prafuite in asteptarea celui care se va incumeta sa le mai aprinde o data. Fotografii de epoca pe pereti, colectie de sticle intr-un colt, palarii vietnameze, lampi colorate si o lustra decadenta. Asta e tot ce am. Intr-un spatiu care nu-mi apartine.

Eu nu am plecat. Si pentru prima data in viata nu m-am simtit obligata sa dau explicatii. De ce raman in tara aceasta de rahat? De ce continui sa-mi urc copilul in microbuzele „mortii” si sa-l chinui cu sitemul nostru de invatamant? De ce nu vreau sa traiesc la Paris? De ce? De ce? De aceea…

***

Intr-o duminica de toamna timpurie am iesit cu fetele mele la plimbare. Am fost la Vivariu. Am fost la Muzeul Etnografic. Am ras, ne-am enervat pe Ilinca, Ilinca s-a infuriat pe noi, ne-am pupat, ne-am tinut de mana. Ne-am sunat baiatul. El locuia la o aruncatura de bat de Muzeu. Ne-a invitat la ceai, cafea si prajituri la o patiserie din apropiere. Am iesit in strada. Am intalnit o prietena comuna. Am vorbit. Am barfit. Ne-am despartit. Baiatul s-a intors in apartamentul sau din spatele Muzeului. Prietena comuna si-a continuat plimbarea duminicala. Noi am plecat acasa. Totul s-a intamplat pe o suprafata de un kilometru patrat.

Chisinaul e un sat. Iar eu am crescut la bunica la tara si am nevoie de vecini, rude, cunostinte, amici. Oameni pe care ii voi evita. Pe care nu ii voi suna. Iar atunci cand ei vor suna la usa – nu voi deschide. Si din cauza ca sunt atat de inchisa si speriata de lume, anume din aceasta cauza am nevoie de ei. Sa nu mor singura.

***

O seara de primavara tarzie. Ochi rosii. Cap patrat. Par zburlit. S-a terminat ziua de lucru. Mi-am sunat prietena care lucreaza la cativa pasi de biroul meu. Ne-am intalnit „ca de obicei”. Petru Movila colt cu 31 august, in fata chioscului de tigari. Ea are un cap mai patrat decat al meu. Doi copii, un sot, o viata care izbucneste uneori ca un gheizer. Ne cunoastem mai mult de 10 ani. Noi ne-am vazut in stari in care nici mamele noastre nu ne-au vazut. Cu exceptia isteriilor din cauza iubirilor pierdute. Directie – terasa de la Palat. Doua beri, un pachet de tigari, ochi obositi si flamanzi, ascunsi dupa ochelari. Disperare care pluteste in aer. Love is in the air… 

O sunam pe Fata cu Parul Negru. Nebuna. Ispita in carne si oase. Ea este a treia. Poarta si ea ochelari negri. Obosita, epuizata, frumoasa. Vesnic plecata la alt capat de lume. In telefon se aud cuvintele ei „Sunt aici, in oras. Veniti!” Alergam ca doua nebune doua cartiere in vale. Intr-o rasuflare. Pe tocuri, cu ochelari pe ochi, cu genti care se balabanesc pe umar. A venit, ea, a treia!

Seara s-a incheiat intr-o noapte transparenta, cu miros de iasomie. Oameni frumosi, oameni dragi. Oameni facuti dintr-un aluat. Pe care ii vei iubi o viata. Neconditionat. Insetat. Drumul spre casa. Lacrimi intr-un colt de taxi. Liniste. Prietenii tac atunci cand durerea ta iese la plimbare.

***

Ieri dupa-amiaza. Cica Chisinaul e paralizat. O fi. Noi insa gasim un microbuz. Pe bancheta din spate sta o cunostinta. Daca tot traim intr-un sat…Ilinca a dansat pentru un concert dedicat Zilei Copiilor. In program urmeaza concertul cu copii vedete si parinti nu mai stiu de care. Ilinca are bilet. Eu nu am. Ca de, sunt la Paris! Inmanez fata unei mamici din clanul nostru. O intalnesc, in multime, pe prietena cu doi copii si cap patrat, fac trei pasi si-o saritura si sunt in piscina. Piscina din spatele Guvernului. In Chisinau totul e la o aruncatura de bat.

Picura cu stropi mari, ca ouale de hulub. Cerul e greu si intunecat. In departare, pe undeva pe la Ciocana, e soare. Sau doar imi pare. Picaturile imi cad pe fata, capul e greu, de parca mi s-a turnat plumb in urechi. Plutesc pe apa, cu fata in sus, cu ochii in Cosmos. Departe-departe, sus-sus, zboara niste pasari. Eu zbor cu ele. Pista mea e goala. Sportivii innoata pe pista paralela.

***

Eu inca nu am despoerit in intregime care e sensul vietii, dar presupun ca el se afla in stransa apropiere de ceea ce numim noi „dragoste”. Daca dragoste nu e, nimic nu e…(e dintr-un cantec, nu?) Printr-o singura numarare, pentru care mi-au ajuns degetele de la o mana si jumate, am inteles ca Parisul ramane in urma Chisinaului. La Chisinau sunt panouri publicitare, gherete, microbuze, deservire naspa in localuri si o mana de oameni pe care ii iubesc. Pana la tremurici. Pana la uitare de sine. Eu nu pot inventa un motiv mai bun pentru a trai. Oriunde.

***

Nu am vrut sa dau explicatii. Si toate aceste cuvinte nu sunt explicatii. Cele 887 de cuvinte scrise pana acum sunt despre dragoste.

Despre barbatul viselor mele

Am promis unei cititoare fidele ca voi scrie despre barbatul viselor mele. Iata…

Barbatului viselor mele ii plac aricii. El stie sa astepte momentul cand acestea isi culca acele si incep sa farnaie de placere.

Barbatul viselor mele are micile lui manii pentru care eu il iubesc pana la epuizare. Iar in clipele in care el nu ma vede, il urmaresc  din umbra cum isi musca unghiile sau aranjeaza toate creoaienele dupa marime.

Barbatul viselor mele e blond. Sau aproape blond. El rade cu toti dintii. Se imbraca omeneste. Face baie impreuna cu mine si stie cate linguri de zahar sa-mi puna in ceaiul negru.

Barbatul viselor mele e destept. Insa el nu stie care e diferenta intre Fellini si Mussolini.

Barbatul viselor mele se pricepe la tehnica. El poate desface o motocicleta in bucatele. Apoi, o poate strange la loc.

Barbatul viselor mele cere scuze chiar si atunci cand stie ca eu nu am dreptate. Iar eu nu am dreptate de aceea ca imi place cum el se scuza.

Barbatul viselor mele e onest. Si sincer. Chiar si cu pretul de a-mi musca genunchii de durerea celor stiute.

Barbatul viselor mele intelege ca imi plac si alti barbati. Si accepta acest fapt.

Barbatul viselor mele stie sa gateasca. Iar eu in bucatarie sunt doar a doua vioara.

Barbatul viselor mele aprinde lumanari si deschide o sticla de vin bun inainte de a privi un film vineri seara. Chiar si cu riscul ca eu voi stramba din nas si voi comenta ironic. Vezi punctul 1.

Barbatul viselor mele nu se sfieste s-o cunoasca pe mama.

Barbatul viselor mele suporta toate excursiile pe care le organizeaza tata in beciul sau. El iese de acolo vesel, dar niciodata beat.

Barbatul viselor mele se joaca cu Ilinca. Chiar daca eu il chem sa stea cu mine.

Barbatul viselor mele calatoreste. Uneori, langa el calatoresc si eu.

Barbatul viselor mele stie sa ma „puna la loc”. Ahhh, ce-mi plac aceste lectii de buna-purtare!

Barbatul viselor mele poate citi, tapa sau repara o microschema in timp ce eu stau aninata de gatul lui sau la el in brate.

Barbatul viselor mele e atletic. El adora sa mearga pe bicileta.

Barbatul viselor mele e bland cand vorbeste cu mama lui.

***

Barbatul viselor mele e un amestec intre Jude Law si Woody Harrelson.