Despre dragostea neimpartasita II

Ana Karenina a fost o proasta.

Si ea a gasit cea mai prosteasca iesire din situatie – sa se arunce sub tren. Foarte egoist. Si fara sens. Ca de, cel mai usor e sa murim. Si sa ne spalam pe maini de orice efort. Sa iubim fara raspuns, sa suferim in totala placere si apoi, pe final, sa ne aruncam sub tren. Sau sub tramvai. Sau sub bicileta undeva in centrul Amsterdamului la ora de varf.

***

Candva, tare demult, intr-o alta viata, cand aveam parul mai lung, de-l puteam strange la ceafa, am fost indragostita de un om… Neimpartasit, se intelege.

Si aici trebuia sa urmeze o istorie aproape trista. Dar, ea nu va fi. I-am dat delete.

***

A trecut timp. Si a venit viata adevarata peste mine. Cu o relatie adevarata. Mutuala. De comun acord. Impartasita. Tot ceea ce-si poate dori o femeie. Si a inceput! Sa iubesti „impartasit” necesita munca. Asta nu ti-i a sta trantita pe pat cu sipul de Ballantine’s langa tine, rugumand scenarii si verificand compulsiv cine e online pe Facebook. Asta nu ti-i sa fumezi doua joint-uri si sa scrii scrisori. Asta e comunicare. Zi de zi. Acceptare. Asta sunt incercari peste incercari sa intelegi cum gandeste omul, de ce actioneaza asa si de ce el nu este obligat sa fie de acord cu tine. Asta e reevaluare constanta. A ceea ce esti. A ceea ce vrei. Asta sunt momente in care te trezesti fata in fata cu frustrarile tale. Cu fricile. Cu reticentele. Cu demonii tai interiori care trebuie anihilati, daca vrei sa mergi mai departe alaturi de acest om. Sau daca, in genere, vrei sa mergi undeva…

A trebuit sa ajung la 31 de ani, sa am o casatorie in spate si un copil in fata, pentru a capata destula minte si curaj pentru a ma implica intr-o relatie pe bune. O relatie care ma faca sa inteleg ca nu sunt eu Printesa Turnului de Fildes si nici Cenusareasa pe care o va cauta la nesfarsit Printul cu papucul de cristal, asa cum mi-a placut mie sa cred ani la rand. Asa cum m-au facut sa cred unii barbati, jucandu-mi jocul. Sa inteleg ca barbatul tot e om si nu slujitorul femeii. Si nu doar sa inteleg. Ca de inteles le inetelegeam pe toate. Acum, insa, am inceput sa simt asta pe propria-mi pielea palida.

Abia acum a ajuns la mine sensul deplin al vorbelor inteleptilor care spun ca o relatie adevarata, asta e, in primul rand, efort. Mult efort. Efortul de a-l cunoaste pe celalalt. Efortul de a accepta trecutul lui. Efortul de a-i asculta planurile, in care tu nu esti, neaparat, prezenta. Efortul de a vorbi deschis la cele mai neplacute teme. Efortul de a fi alaturi, chiar si atunci cand dracusorul egoist din tine te indeamna cu mult zel sa faci altceva. De exemplu, o baie fierbinte.

In fine, efortul de a deveni o femeie  independenta emotional, pentru a te putea detasa si a-ti trai viata asa cum tu o intelegi, plasand dragostea pe un loc de frunte, dar nu transformand totul de dragul acestei iubiri.

Si munca. Multa munca. La propriu si la figurat. Si, in primul rand, munca asupra propriei persoane. Pentru ca doar astfel, pusi fata in fata cu un alt „eu”, putem progresa. Iar munca poate si trebuie sa fie o placere.

Si da, abia acum mi-am dat seama cat de copil sunt si ca reactiile mele nu difera mult de cele pe care le are fata mea. Doar ca diferenta de varsta e considerabila. Iar ceea ce putem ierta o data sau de doua ori unui copil, vom ierta mai greu unui matur.

Si cum am mai spus o data aici: „Dragostea e atunci cand in fiecare zi castigi o lupta impotriva propriului crieier. Cand problema e in tine si nu in omul de alaturi.”

Morala e simpla. Dragostea e un exercitiu de autocunoastere.

Despre copii…intr-un fel

Mama are o vorba tare buna: Maria il iubea pe Ion, Ion o iubea pe Ileana, da Ileana nu iubea pe nimeni.

Si desigur eu niciodata nu am inteles ce-i cu vorba asta si chiar daca si aveam momente de iluminare, niciodata nu eram de acord cu ea. De ce cineva iubeste pe cineva, iar cineva pe altcineva. Iar altcineva pe nimeni. De ce oamenii nu se pot iubi reciproc?

De ce cineva se casatoreste cu altcineva doar ca asa trebuie? De ce altcineva vine seara acasa la omul gresit, seara de seara vine, de 7 – 10 ani, si cand stau noaptea intinsi pe pat fiecare se gandeste cat de bine ar fi daca langa el ar fi acum X sau Y?

De ce pe mine mama intotdeauna ma intreaba „Da’ tu esti sigura ca X sau Y e in stare de o viata de familie decenta?” Nu, nu sunt sigura. Eu niciodata de nimic nu sunt sigura, nici chiar de cata sare trebuie de pus in mancare. Dar, asta nu insemna ca nu voi gati si nu voi manca.

De ce pe noi nimeni nu ne invata sa oferim sanse? Una, doua, trei. Atatea cate suntem in stare sa oferim. De ce pe noi nu ne-au invatat ca uneori trebuie sa astepti, sa crezi, sa-ti deschizi inima, sa nu-ti imaginezi ca iti este permis totul si sa intelegi ca si omul de alaturi are nevoie de timp si ca poate nici el nu stie cata sare sa puna in mancare. Ba, mai mult, el nici nu stie sa gateasca.

***

Seara de seara, luna de luna, an de an, noi mancam la o masa cu cineva, fara ca sa simtim gustul macarii. Seara de seara, luna de luna, an de an, noi nu mai stim de ce intram pe usa ceea. Apoi, ca sa ne linistim, ne aducem aminte de un copil, sau doi copii si ne spunem ca noi totusi avem dreptate atunci cand ne intoarcem acasa. Copiii nu trebuie sa sufere. Copiii, cea mai buna scuza.

Eu nu pot decat sa ma felicit. Copilul meu nu a fost niciodata o scuza. Copilul meu este copilul meu. Atat.

Despre dragostea neimpartasita

Ana Karenina a fost o proasta.

Femeile care se pierd pe sine din cauza unei iubiri neimpartasite/nereusite nu sunt mai destepte.

Pe scurt – niciodata nu m-a induiosat o femeie care isi etaleaza disperarea, lacrimile si durerea pentru ca o „pereche de pantaloni” (asa ar spune bunica) s-a dovedit mai putin incantata sa fie alaturi de ele la bine si la rau, pana ce moartea ii va desparti.

Daca as fi vorbitoare de engleza, as spune „Come on, get real!”. Nu sunt, insa. Si o voi spune pe limba noastra „Trageti-va o palma!”

Dur? Da. Fara pic de compasiune? Da. Nesimtit? Josnic? Fara niciun drept? Da! Da! Da!

Fara nicio ezitare spun ca dragostea este esentiala vietii. De multe ori, insa, femeile indragostite confunda dragostea cu posesivitatea, cu mania de a controla obiectul pasiunii lor, cu dorinta de a manipula, in cel mai primitiv mod, alt om. Un om care nu vrea neaparat sa apartina, sa fie controlat si sa fie zombat.

Nu va interzice nimeni sa iubiti. Iubiti sanatoase, dar incetati sa va imaginati ca ati putea fi Dumnezeu sau ca cineva va este dator cu ceva. Iar atunci cand simtiti ca a venit timpul ca cineva sa aiba anumite obligatii fata de voi, dragi femei, gasiti-va un partener de viata, pornind de pe pozitii foarte rationale si pragmatice, incheiati cu el un contract de colaborare si traiti asa cum va doriti, cu tot dreptul de a cere, de a insista si de a pedepsi la nevoie.

***

Aceasta este o reactie aparuta in urma unei explozii fara precedent de tanguieli, de lacrimi, melodrame, statusuri pe Facebook si lansarea in spectacole pe viu, a unor femei care ma inconjoara. Nu a uneia, care ar fi iertata si poate chiar aplaudata pentru originalitate, ci a zeci de reprezentante a sexului slab, devenit in urma unor mutatii, (cred ca Cernobilul e de vina) sex extra-slab. Tineti-va in maini, for the God’s sake! (ar spune o prietena hipsterita, care, de altfel, e o fata extraodinara).

Iubiti-l in continuare pe Print, pe Domnul Perfect, pe Barbatul celor mai Fantastice Vise, dar iubiti-l in cap, in inima, in suflet, sau in orice alta parte a fiintei voastre, numai nu-l scoateti afara. Nu va plangeti de mila in fata mamei, in fata copilului, in fata colegilor si o, Doamne (!) in fata sotului (in caz ca il aveti). Nu va culcati tarziu, nu beti, nu cheltuiti bani pe el si pentru el, in speranta ca asta va schimba lucrurile! Nu va schimba. Stiti, insa, ce va schimba? Sanatatea voastra, felul in care aratati, relatia cu familia si, cel mai importnat, relatia cu voi insiva.

***

Eu nu sunt o insensibila. Eu tot iubesc si am iubit. Si am fost refuzata. Dar am continuat sa iubesc. Si voi iubi, fara a astepta nimic in loc. Iar in clipa in care voi simti ca vreau familie, casa, un partener de viata in care sa pot avea incredere orice s-ar intampla, mai multi copii, masina mare si vacante in cuplu, voi cauta si voi cere anume asta. Fara a ma juca de-a mijatca, deoarece cum zice un alt prieten „старость рядом” („batranetea e aproape”).

***

Si daca Ana Karenina e o proasta, atunci Fermina din „Dragoste pe timp de ciuma” este o femeie desteapta si demna de toata admiratia.