Cere si ti se va da

In anul III de facultate eram voluntara la Centrul Independent de Jurnalism din Chisinau. Mergeam acolo dupa ore si ma eliberam aproape de ora 7 seara.

Intr-o seara de decembrie, destul de friguroasa si intunecata, nu aveam bani de drum ca sa ma intorc acasa.  Imi trebuiau 50 de banuti, atat costa pe timpuri o calatorie cu troleibuzul. Am sunat-o pe mama, in speranta ca este inca la servici si ne putem intalni pentru a merge impreuna. Mama, insa, era deja acasa, dar m-a sfatuit sa imprumut de la cineva bani, deoarece, cu siguranta coordonatorii de proiect sau alti angajati, vor gasi 50 de banuti pana a doua zi. Eu nu am indraznit. Nu am stiut sa cer. Nu am putut. Mi-a fost foarte rusine. Si am mers acasa pe jos. Cand si cum am ajuns, e deja alta poveste.

Aceasta este doar o istorioara din sirul istorioarelor despre cum n-am stiu eu sa cer ajutor sau sa cer ceea ce vreau. Si, desi, imi repetam de sute de ori in gand „cere si ti se va da”, nu indrazneam sa cer. De aceea ca…cum sa cer? Dar cine sunt sa cer? Dar ce vor crede despre mine? Dar ce, eu nu sunt destul de putrenica sa fac totul cu proriile forte si sa obtin totul singura? De ex. sa merg pe jos cativa km pana acasa, pe ger, dupa o zi in care mancasem doar la micul dejun?

Aceasta vesnica zbatere intre „Cere!” – „Nu, nu cere, nu se poate, fa singura!” ma ducea spre statia terminus cu numele de „megera”. Vesnic depasita de sarcini, vesnic nervoasa, pusa pe harta, nemultumita, cu o necesitate obsesionala de atentie, trasa din toate partile, cu un picior la sud si altul la nord, dar atat de demna! Eu sunt putrenica, eu fac singura, eu nu am nevoie de nimeni!

Asta a durat pana in ziua in care mi-am luat inima in dinti si am rugat o prietena sa o ia pe Ilinca duminica, cat eu lucram, la plimbare la Aeroport, unde se organiza Ziua Portilor Deschise. Mi-a fost foarte incomod, desi rugam o prietena apropiata. Dar nu aveam incotro – de dragul copilului a trebuit sa calc peste demnitatea mea de femeie putrenica si sa cer ajutor. Da, copilul meu putea sa sada acasa cu bunica sau eu puteam sa alerg cu limba scoasa pana la Aeroport, demonstrand tuturor ce mama-eroina sunt. Ceva, insa, s-a intamplat in capul meu si m-a determinat sa spun „nu, eu sunt un om care are dreptul sa-si verbalizeze dorintele, simplu, clar si scurt”. Iar daca persoana spre care este indreptata rugamintea, ma va refuza, va fi doar un refuz. Nimeni nu-mi este dator cu nimic. Aceasta, insa, nu exclude dreptul meu de a cere.

Acest prim pas a fost o adevarata revelatie pentru mine. Eu m-am simtit atat de bine, atat de implinita si matura din simpu motiv ca m-am luat in maini si am cerut ceva, asumandu-mi, in acelasi timp, posibilitatea unui feed-back negativ.

Mai tarziu citisem la diferiti psihologi ca oamenii cu adevarat puternici sunt cei care cer. Iar managerii buni sunt managerii care stiu sa delegheze sarcinile.

***

Acest „cuvant introductiv” a fost necesar pentru a ma lauda intr-o forma mai putin ostentativa.

Sambata scriam pe Facebook ca de cativa ani imi doresc o orhidee. Si ca intotdeauna „pandesc” aceasta floare prin magazinele specializate. Cunosc preturile de vara si de iarna. I-am gasit si loc in casa. Mi-am cumparat doua ghiveciuri pentru orhidei. Dar nu am orhidee.

Si minune! S-a gasit cineva care sa mi-o ofere. Si altcineva care sa mi-o transmita in ingrijire pe cea pe care o are. Si a fost vorba doar de o simpla „verbalizare”. Si foarte sincer recunosc ca nu m-am asteptat la astfel de reactii pozitive, la atatea comentarii, la atatea propuneri frumoase si, cu atat mai mult, nu m-am asteptat ca dorinta mea va deveni realitate datorita unui simplu click.

Evident, au fost si reactii ironice sau cu mici ghimpi, dar ele s-au inecat in atmosfera generala de voie buna.

Iar morala este ca totul e cu mult mai simplu, decat ne place noua s-o facem pe desteptii.

Cere si ti se va da.

Ai ceva de spus – spune.

Imagine

Multumesc foarte mult celor care au fost implicati in realizarea acestui vis!

Scrisoare Mosului

Ilinca a scris cateva zile la rand scrisoare Mosului. Ba nu se putea decide ce si-ar dori mai mult de la el, apoi nu se putea decide ce ar fi bine sa-i lase Mosul sub Pomul din Chisinau si ce sub Pomul din Cehia, unde isi petrece toate vacantele de Craciun. Apoi, si-a amintit ca a uitat de mama si bunica. Si nu se cade. A patra oara am pus-o eu sa transcrie scrisoare, deoarece arata mai mult a fituica de la o babutsa agramata, decat de la o domnisoara din clasa a doua cu 10 la evaluare la limba romana.

Ilinca se executa. Scria cu sarguinta, dar putin la vale, despre cum ea vrea role cu tot echipamentul, pisica (te rog, Mosule, de cea adevarata si, te mai rog, sa mi-o aduci la Chisinau), un set de enciclopedii (despre corpul uman, Mosule, si inca despre animale si planete), papusi-bebelusi, vazute in reclamele de la Minimax.

Eu, asa cum se cuvine si asa cum fac in fiecare an, am inghiti noduri-noduri. Spre sfarsitul scrisorii m-a intrebat ce vreau. I-am spus ca mi-as dori un set de creme (pe care le am deja). Ilinca a ramas putin buimaca. Cum? Doar un singur cadou? Da, draga mea, doar unul singur. Mama e fetita mare deja si nu cred ca Mosul ar putea sa-i aduca mai multe daruri. Desi, mama a fost cuminte anul imprejur. A lucrat. A venit seara acasa. A gatit terci dimineata. A avut grija ca tu sa ai vacante frumoase. A dormit cu tine nopti la rand, exilata pe o bucatica de pat, incolacita ca o pisica la picioarele tale. Ti-a strans hainele aruncate peste tot de la intrarea in casa pana in camera ta, trecand prin sufragerie. Ti-a certat pentru faptul ca ii raspunzi urat bunicai. Ti-a linistit atunci cand nu luai marile premii la concursurile de dans si plangeai cu lacrimi de crocodil. Ti-a dat peste gurita in momentul cand imi urcai in cap cu scara proptita tot de mine. Si te-a iubit. In fiecare zi. Printre oboseala, nervi, stres, lacrimi, durere, iubiri neimpartasite si, pur si simplu, indispozitii de femeie, care te-ar fi incuiat uneori in camera, doar sa taci si tu si s-o lasi pe mama sa planga in pace. Ca de, eu nici nu pot sa plang cum vreau, ca tu-mi aduci batiste si ma netezesti pe cap si-mi soptesti „Gata, mamica, gata…Nu plange…”

Si stii, ceea ce vreau eu, Mosul nu are. Eu as vrea sa te pot purta in brate. Asa cum o faceam pe timpuri. Asa cum puteam s-o fac acum 3 ani, chiar daca numai pentru 5 metri. Sa te ridic, tu sa-ti pui capul pe umarul meu, sa ma incolacesti cu piciorusele si eu sa te duc. Sa-mi lasi haina umeda de saliva care ti s-a prelins prin gurita deschisa. Sa-ti simt manutile pe ceafa, cum ma mai trag de par si eu sa chiui putin iritata de durerea asta. Sa te simt aproape asa cum te simteam atunci cand erai pana la genunchiul broastei.

Acum esti mare. Si degraba, posibil, vei afla ca Mosul asta exista numai din salariul mamei. Si ca, chiar daca el ar exista, eu in brate tot nu as putea sa te duc.

In rest, le am pe toate.

Lista celor 100 de dorinte

Un fost coleg mi-a spus odata, foarte serios, sa ma asez intr-o seara intr-un colt mai linistit al casei, sa las totul deoparte si sa-mi scriu lista celor 100 de dorinte. Eu am ras. Mi s-a parut o gluma. Toti avem dorinte, multe, abubdente, exagerate, extravagante, care mai de care. Mare treaba sa le scrii! 100? Pai asta e o nimica toata!

***

Carevasazica, deci:

  1. Sa vad o alee de baobabi;
  2. Sa ajung in Patagonia;
  3. Sa mananc viermi copti sau prajiti;
  4. Sa vizitez Japonia rurala;
  5. Sa am o casa la tara, mica, cu doua camere, o tinda si un cerdac;
  6. Sa am doi brazi in fata casei;
  7. Sa am nucari in spatele casei;
  8. Sa am trei feciori;
  9. Sa am o casuta pe malul marii, undeva in Grecia;
  10. Sa ma invat sa dansez Flamenco;
  11. Sa scriu povestiri;
  12. Sa cumpar mobila noua in antreu;
  13. Sa fac reparatie in camera Ilincai;
  14. Sa slabesc inca 4 kg.
  15. Sa-mi cumpar ultimul roman a lui Murakami;
  16. Sa adun toata opera lui Gabriel Garcia Marquez;
  17. Sa plec in Mexic in 2013 sau 2014;
  18. Sa ajung intr-o manastire Shaolin;
  19. Sa vad o balena;
  20. Sa ating un delfin;
  21. Sa fac inconjurul lumii pe o corabie sau un iaht;
  22. Sa vad New-York-ul;
  23. Sa calaresc un elefant (da’ elefantul se calareste sau se elefanteste?);
  24. Sa plec in India, mai precis in Kerala si Darjeeling;
  25. Sa plec cu Transiberianul in Mongolia;
  26. Sa vad China;
  27. Absolut sa vad Sahara (cand aveam vreo 20 de ani spuneam ca ma voi marita cu acela care va calatori cu mine in Sahara, ei, dar n-a fost sa fie);
  28. Sa-i arat mamei Parisul;
  29. Sa-i arat lui tanti Nastea Parisul;
  30. Sa arat unui om pe care il iubesc Parisul;
  31. Sa am un amant iranian;
  32. Ilinca sa ajunga model, dar sa nu traga cocaina pe nas. Si nici pe gingii sa nu si-o unga;
  33. Sa-mi cumpar role;
  34. Sa traiesc o luna intr-un far;
  35. Sa ma scald in ocean;
  36. Sa alerg in fiecare dimineata;
  37. Sa am un atelier;
  38. Sa traiesc pe malul unui canal din Amsterdam;
  39. Sa ma trezesc intr-o dimineata, sa urc intr-o masina si sa plec. Oriunde. Fara plan si fara harta. Cu un om drag la volan. Eu port intotdeauna cu mine pasaportul si cardul bancar (cu bani pe el);
  40. Sa-mi cumpar cizme cafenii, pana la genunchi;
  41. Sa vad aurora boreala;
  42. Sa ajung la Polul Nord;
  43. Sa ma balacesc in baile termale din Budapesta (implinita!)

PS:  Intotdeauna ne pare ca vrem un milion de lucruri. In realitate, insa, vrem doar cateva. Iar, daca stam si ne mai gandim, vrem doar doua. Si daca le avem pe cele doua, celelalte nu mai conteaza. Va las pe voi sa descoperiti care sunt cele doua dorinte pe care se tine viata voastra.

Despre dorinte

Diferenta dintre noi, maturii, si copii este ca noi ne-am invatat sa amanam dorintele noastre. Sa le stapanim impulsurile. Sa le calmam cu o caldare de apa rece, turnata peste ele in cel mai nepotrivit moment. Sa le tinem in frau, impreuna cu toate frustrarile noastre acumulate de-a lungul anilor. Sa le minimalizam. Sa le dam peste nas. Sa le aratam unde le este locul. Sa le punem in ungher. Sa le promitem: cand vei creste mai mare, la anul, cand voi avea bani, cand vei fi mai cuminte.

Dorintele, insa, sunt ca si copiii. Se fac ca asculta. Apoi merg, incetisor, intr-un colt mai intunecat si continua sa desfaca pe bucatele mecanismul ceasului lasat mostenire de familie. Ne dessurubeze logica. Disciplina. Stapanirea de sine. Ratiunea.

***

Eu sunt plina de dorinte. Dorinte de pe timpul cand tata ma speria ca va aduce sapa pentru a-mi tine buza, care, de suparata ce eram, mi se lasa pana la genunchi. Dorinte crescute odata cu mine si cu reflexul meu ca orice bucatica de ceva trebuie s-o impart cu fratele. Dorinte de copil care nu se poate satura. Dorinte aparute cu anii. Legate de oameni concreti. Dorinte de gesturi. Atitudini. Dorinte geografice. Tactile. Dorinta anumitor cuvinte. Sau a unui singur cuvant. Dorinte cu care traiesc. Si cu care voi pleca.

Dorintele mele sunt atat de umane. Si simple. Si mi le-as putea satisface aproape pe toate intr-o singura zi. Dar, poate dorintele sunt dorinte, de aceea ca implinirea lor prea rapida ar stirbi din farmecul lor? Si nu va mai ramane nimic pentru ziua de maine. Va imaginati o zi fara dorinte? O zi in care le aveti pe toate? Trist…

***

Daca azi mi-ar bate la usa Zana cea Buna, i-as spune ca vreau si eu cateva lucruri. Dorintele mele sunt modeste. Si cuminti. Si daca ea imi promite ca mi le indeplineste pe aceastea, odata si pentru totdeauna, de celelalte, complicate si obraznice (pe are nu le voi scrie aici), voi avea eu grija.

Draga Zana cea Buna, draga Univers, Cosmos, Dumnezeu!

Am cateva dorinte, la care tin foarte mult si pe care va rog sa le indepliniti:

Un kilogram de capsuni. Rosii, mari, dulci. Si toate doar pentru mine. Ca sa le mananc cu smantana si zahar. Ca sa nu le impart cu nimeni Nici cu Ilinca. Nici cu mama. Sa nu le impart cu nimeni!

Bicicleta. Mi-am vandut bicicleta acum o luna. Ma gandeam ca nu e loc pentru ea in valiza. Nu am mai plecat. Bicicleta oricum nu mai am. Bicicleta este ACCESORIUL copilariei. Cat ai bicicleta esti copil. Cat ai bicicleta poti sa iesi afara cu bicicleta. Pentru mine bicicleta este mai mult decat bicicleta. Este un must. Un membru al familiei. Ca si cainele pentru unii. Calul fidel, care sta in casa, in cel mai de cinste loc.

Marea. Trezitul in zori, imbarcarea in masina, orasul lasat in urma. Soare…Drum…Eu in rochite scurte, cu parul alb si carliontat. Sandale galbene. Un zdupac de la mama. Meduze. Apa. Mullta apa. Palarii mari. Miros de pini. Rand la dus. Terci cu sos. Marea. Ador marea. O tarai din urma mea ca pe o umbra. Nu exista secunda in care sa nu vreau la mare. Luati-ma la mare!

Sa dansez in ploaie. 20 de ani. Sfarsit de iunie. Un drum de tara. Trei fete danseaza in ploaie. Pantaloni rasuflecati. Glezne goale. Par ud. Fericire. Niciun gand. Am incetat sa dansez in ploaie. Am crescut? Am prea multe ganduri de gandit? Nu stiu. Am pierdut ceva pe drum…

Gestul cela. Aveam par scurt. Mi-ai suflat in ceafa. Si m-a trecut, din talpi pana in crestet, o herghelie de cai salbatici. Si roiuri de fluturi au aterizat in capul meu. Eram la margine de prapastie. Si am zburat. Au trecut doi ani. Am calatorit. In cautarea acelui gest. Gestul erotic perfect.

Sa-mi ingrop talpile in nisip. Sa simt atingerea fiecarui fir. Mai bine decat nisipul te poate mangaia doar iubitul pe care l-ai asteptat.

Sa vorbesc. Cand eram mica mama imi spunea ca imi da 1 rubla, numai sa tac. Cred ca am fost atat de impresionata de rubla ceea, incat cu anii vorbesc tot mai putin si mai putin. E ca o boala care se agraveaza odata cu varsta. As vrea sa vorbesc. Sa povestesc tot ce mi s-a adunat in suflet. Sunt atat de multe. Dar nu stiu ce cuvinte sa aleg. Si tac. Iar cand se intampla sa am o eruptie verbala, ma simt foarte incomod odata actul consumat. Imi pare stranie vocea mea. Cuvintele mele. Si atunci ma gandesc ca mai bine taceam.

Sa privesc stelele culcata pe iarba. Iarba si stelele sunt ca si marea. Se tin de mine zi si noapte. Dat-mi un patrat de iarba si un triunghi de stele si eu uit de unde am venit si unde ma duc.

***

Voi ce dorinte aveti?

In need

Uneori ceea ce vrem nu e ceea de ce avem nevoie. Eu am rezolvat aceasta dilema demult. Ma las dusa de val. Ma las in mainile fortei care stie sa conduca acest Univers asa cum o duce capul. Ea niciodata nu m-a dezamagit. Ba, mai mult, mi-a lasat timp sa rugum, sa inteleg, sa stiu ca ceea mi-am dorit cu atata patima nu era decat o iluzie. Revelatia vine pe urma. Dupa digestia greoaie, dupa mahmureala de a doua zi, dupa tona de prundis inghitita.

***

Secretul este simplu. Noi nu vom sti niciodata de ce avem nevoie. Noi ne alegem doar cu dorinte, franturi de visuri, capricii si idei imprumutate din filme si carti. Sau din viata altora.

***

Lasati-va dusi de val. Buna dimineata!

foto: google