Educatia bunului simt

Copiii nostri nu ne datoreaza nimic.

Iar noi datoram copiilor nostri doar respect si un cadru de viata sigur. In rest, toate frumoasele idei despre educatie, cu care ne place sa ne alimentam pe parcursul vietii, nu sunt decat o adunatura de clisee, culese de prin carti, exact cum culegem cliseele legate de dragoste si relatii cu care sa ne amagim in fiecare zi, asa si nereusind sa intelegem nimic din ceea ce am trait.

Or, mai toti parintii se bat cu pumnul in piept ca isi iubesc progeniturile, ca sunt gata sa faca orice pentru acestia si ca copiii lor merita tot ce e mai bun, uitand esentialul – sa-i respecte ca pe niste personalitati adevarate. Deoarece dintr-un copil respectat din prima ora de viata, va creste un matur integru, care va avea suficienta incredere in sine ca sa poata trai asa cum isi doreste, fara sa astepte zestre sau mostenire de la parinti, de la care auzise candva ca el, copilul, merita tot ce e mai bun si ca ei sunt gata sa faca orice pentru el. El va creste fara frustrari, iar grija zilei de maine va fi o simpla provocare pe care el va sti cum s-o treaca, deoarece mama si tata i-au apreciat intotdeauna initiativele si au crezut in el, chiar si in zilele in care doamna invatatoare punea cate o cruce grasa in dreptul numelui lui.

Copilul, inainte de toate, are nevoie de grija si de siguranta. Pe copil nu poti sa-l hranesti cu declaratii de dragoste parentala, ca mai apoi sa-i dai un zdupac sau sa-l bruschezi intentionat, aplicand si in educatia ideea perversa precum ca „daca ma bate, inseamna ca ma iubeste”.

Copilul trebuie sa aiba exact atat cat isi poate permite familia lui. Iar parintii care isi ies din piele pentru a creste in casa un pui de nabab, nu ar trebui sa aiba niciun drept moral sa se planga mai tarziu ca au facut tot ce au putut, au dat tot ce e mai bun si acum, vezi doamne, s-au ales cu un monstru.

Daca viitorii parinti si-ar da la o parte frustrarile si ar incerca sa-si depaseasca complexele, in loc sa conceapa copii pentru a-i alimenta cu o parte din deseurile sufletului lor, am trai poate in cea mai minunata din lumile posibile. Dar, nimeni nu e fara de pacat si daca copilul deja este parte din viata noastra, ar fi o idee foarte buna sa incetam sa operam cu slogane de dragoste si jertfire de sine si sa incepem sa privim fiinta de-o schioapa ca pe un om in toata firea, sa-l respectam, iar in loc de sacrficii materiale sa depunem nitel efort pentru a-i deschide orizonturile si pentru a-i implanta in cap ideea ca totul e posibil si ca el poat face si fi orice isi doreste, pentru asta avand nevoie doar de sine.

Iar eu, ca produs al unui sistem educational handicapat, din casa pana la iesirea din universitate, nu pot decat sa incep sa ma educ, in timp ce-mi educ copilul.

Sfintii nostri parinti

– Mica, da tu faci pipi cand esti in dus?

– Hmmmm, nuuuu eu merg inainte de asta la veceu.

Voi tot va mintiti in halul asta copiii?

Sau „Eu dulce inainte de masa nu mananc. Dulce se mananca dupa mancare, la desert”. Apoi va intoarceti discret asupra chiuvetei in care spalati cartofii si repede bagati in gura un biscuit cu ciocolata… in timp ce copilul sta cu buza umflata in usa bucatariei.

Si cea mai criminala „Mica, mai este salam?” „Nuuuu, tu dimineata ai mancat ultima felie!” Si, incetisor, cand copilul iese afara, deschideti frigiderul si scoateti felia de salam „Doktorsskii” cu diametrul de 10 cm, ungenti unt pe paine si tremurati de placere. „Ei, oricum, salamul e daunator copiilor”, va mangaiati constiinta si stomacul satisfacut.

***

Apoi vin cele cu iz de inalta moralitate:

– Nu, mamica nu spunea minciuni cand era mica…

– Mamica nu raspundea inapoi parintilor sai…

– Mamica nu se ducea cu lectiile nefacute la scoala (partial adevarat…pana in clasa 9)

– Mamica cand termina de mancat isi spala farfuria

– Mamica facea curat in camera (bagand tot ce se tavalea pe jos sub pat)

– Mamica nu baga degetele in nas

– Mamica nu tragea cu urechea atunci cand cei maturi vorbeau

– etc. etc. etc.

***

De ceva timp m-am gandit sa experimentez.

„Da, salam mai este, dar mie tare mi-ii pofta azi de el, hai lasa-mi mie ultima felie…”

Fata Ilincai se lumineaza cu un zambet pana la urechi:

„Micaaa, tie iti place salamul?”

Si iese fericita din casa. Ea doar i-a daruit mamicai o bucatica de salam.

***

Voi stiti ca nu e strasnic daca faceti pipi in cada cand faceti baie? Urina e sterila :)

Dificultatile educatiei

Ce faci atunci cand copilul iti aduce acasa numai note de 2,3,4? Nimic. Ii dai pace. Eu, cel putin, asta am decis. Si nu a fost usor. De aceaea ca asa am fost invatata. Trebuie sa inveti, sa fii responsabila, sa nu intarzii, sa faci ulcer la stomac, dar sa ai numai 9 si 10. Ca altfel e rusine. Fata de colegi, de invatatoare, de prieteni, de toata lumea. Si chiar daca intotdeauna am incercat sa merg impotriva acestei legi, undeva in interiorul meu un vierme ma rodea. Sa fii punctuala, sa fii responsabila, sa nu injuri, sa fii politicoasa, sa dai „Buna ziua”, sa oferi locul, sa taci, sa lasi de la tine, sa ceri voie, sa respecti regulile. Sa te faci mica daca trebuie ca celalalt sa se poata umfla. Sa nu te crezi mai deosebita, ca de astia ca tine sunt cu carul. Destepti, talentati, frumosi.

Si intr-o zi, Dumnezeu s-a gandit ca a venit timpul sa-mi dea o mica lectie. Sa vada pana unde va merge toata nebunia asta mea cu vesnic la timp, vesnic responsabila si curtenitoare. Si mi-a dat-o pe Ilinca. Niciodata la timp, fara cea mai mica idee despre ceea ce ar inseamna „responsabilitate”, fara pic de rusine fata de colegi, invatatoare, prieteni. Un om care traieste in cu totul alta dimensiune. Dimensiune pe care eu acum o descopar. Cu suspiciune, ce-i drept. Ca asa sunt eu. Tot ce e simplu si lipsit de complicatii, ma streseaza putin. De aceea ca cel mai mare inamic al meu este creierul meu. De aceea ca mama m-a invatat altfel. De aceea ca bunica m-a crecsut in frica de Dumnezeu. Si de ceea ca asa e. Na, asa. Si nu altfel. Copilul trebuie tinut din strans. Cicalit. Tras de urechi. Pus la punct.

Dar, de fapt, dragi parinti putin debusolati ca si mine, stiti voi oare ca notele si toata istoria asta cu responsabilitatea copilului pentru scoala ne trebuie doar noua? Cel putin, primii ani de scoala. Si asta n-o spun eu, ca nu sunt nici eu cea mai desteapta, ci o spun psihologii si tot soiul de pedopsihiatri. Si ei ne roaga, frumos de tot, sa ne calmam, sa-i lasam in pace pe sarmanii pusti care habar nu au ce vrem noi de la ei. Care nici prin cap sa le treaca ce e aia BAC, sau examene de admitere, sau viitor stralucit.

Si, in fine, ce este un viitor stralucit? Eu vrea ca Ilinca mea sa fie fericita. Foarte anti-pedagogic, eu stiu. Dar mie nu-mi pasa. Si daca nu vrea acum sa invete, sa nu invete. Sa faca ce-i place.

De exemplu…

De exemplu, copilul se urca in cap fara scara, in timp ce mama lui este bolnava si are nevoie de liniste, caldura si ceai cu miere. Copilul e avertizat o data. Nicio reactie. Copilul vrea atentie. Anume azi. Anume cand mama lui e cu bronsita, in plina panica de om ipohondric, gata sa se intinda si sa-si puna mainile pe piept. Copilul e avertizat a doua ora. Que dalle, vorba lui taica-sau. Copilul continua sa sfredeleasca creierii mamei, care a indraznit sa se imbolnaveasca prima data in ultimile cateva luni. Orice discutie devine inutila. Copilul a trecut pe „Ignore” si „Next”. A treia avertizare. Deja tipata, cu restul de voce ramasa. Prin bucuria ca, in sfarsit, a scos-o pe mama de pe fix, copilul a simtit, totusi, pericolul si, strecurandu-se printre use, a reusit doar sa mai bodoganeasca ceva si sa-i arunce mamei, debusolate de-a binelea, o privire obraznica si invingatoare. Aici rabdarea mamei a plesnit, impreuna cu bronsita cu tot.

Maine copilul va merge la lectia de engleza fara mapa cu fermoar cu niste printese debile desenate pe ea. Si fara penar. Ele au fost sacrficate, in loc de fesele tiranului de apartament.

Cine a spus ce e usor sa cresti copii?

***

De exemplu, barbatul viselor. Frumos, elegant, grijuliu. Unul din barbatii ceea, care daca ar putea ar pasi in locul tau, numai sa nu-ti obosesti piciorusele, pe care el seara le va masa cu ulei de floare de portocal. El e perfect. Pana in ziua in care descoperi ca nu-ti raspunde niciodata la intrebari. Iata are omul asa un defect. Defect enervant, exasperant, obositor.

Mai bine nu ti-ar deschide usa la masina. Sau nu ti-ar lega sireturile la ghete.

Cine a spus ca e usor sa iubesti un barbat perfect?

***

De exemplu, trei femei tinere si frumoase la un pahar de Merlot. Una dintre ele poarta in portofel buletinul de identitate, in caz ca nu-i vor da cafea irlandeza (unii barmeni sunt prea corecti). In total patru copii. Unul dintre ei e acasa cu o bucata din poseta mamei sale. Al doilea, detine secretul aflarii ultimului ruj cumparat de femeia care i-a dat viata. Celui de-al treilea nu-i pasa de nimic, in afara de cu ce o sa se incalte maine dimineata si ultimile desene de pe Minimax. Al patrulea, alearga vesel printre picioarele celorlalti vizitatori. Mama a prevazut acest moment si si-a pus rochie lunga.

Fiecare iesire e un mic razboi castigat.

Cine a spus ca e usor sa fii femeie frumoasa?