Este cum este

Imagine

Vara 2010. Un hotel 5 stele, ultraallinclusive pe coasta Marii Egee, Bodrum, Turcia.

Eu cu Ilinca la cina. La masa vecina un grup format din 4 barbati. Bruneti, camasi din in alb, parul pieptanat de parca ar fi iesit acum de la coafor. Ei mananca salata, beau vin alb.

Eu mai nu duc fucrulita la ureche. Ilinca poate sa faca ce vrea. Mama ei e absenta. Mama ei se uita cu gura cascata si furculita in aer, la acesti „nimfi”, care vorbesc in engleza cu chelnerul. Clar. Nu sunt turci. Ce sunt oare?

Ne-am observat trei zile. Eu si cei patru tipi. Mai ales cu unul dintre ei. Ne-am pandit. Am innotat in aceeasi piscina, la aceeasi ora, am stat la mese alaturate, am trecut unul pe langa altul. Aproape ca ne-am atins. Eu cu poala fustei de matase, el cu maneca camasii de un alb imaculat.

In ajunul plecarii lor am gasit sub usa numarului nostru un biletel. In persana. Cu un numar de telefon. Eu nu am sunat.

Imagine

Iarna 2012. Istanbul. In tramvaiul ce ma duce de la Muzeul de Arta Moderna spre statia de funicular, aflata la polele Taximului, buricul acestui oras. Toti merg spre Taxim. La fel si eu. La fel si el. El, cel care sta in fata mea, elegant, patriot, imbracat in una din cele mai luxoase marci „Made in Turkey”, nu-si ia ochii de la mine. Eu, cu o bereta pusa cam anapoda, infofolita intr-un fular hand made de vreo 2 metri, in blugi, bocanci si o parka gri. O adolescenta, ce mai. La un moment dat, am lasat toata timiditatea mea la o parte si l-am tintit pe scaun cu privirea. La statia cu pricina am iesit din tramvai aproape trista. Cum sa  lasi asa o bunatate in urma? Am urcat in funicular. Si pe cine vad, chiar langa mine? Pe tipul meu „Made in Turkey”, de data asta zambind. E inutil sa precizez ca pana in varful dealului, unde se afla buricul Istanbulului, nu ne puteam lua ochii unul de la altul. Am iesit. Si ne-am pierdut. Eu spre inca o noapte alba. El…spre cine stie ce.

***

Asta, de fapt, era o introducere. Curpinsul, impotriva legilor naturii, va fi mai scurt.

In viata sunt intotdeauna momente in care, mai mult decat in altele, poti sa schimbi totul. O singura clipa in care existenta ta, pana atunci clara sau aproape clara, trece pe slow motion, ca intr-un film in care personajul principal isi omoara adversarul sau alearga dupa trenul care iata-iata s-a pornit din gara si care ii duce iubita peste mari si tari. Si ai impresia ca acel moment intentionat se intinde ca o guma de mestecat, poate-poate te vei decide sa deschizi acea usa, sa inchizi acel geam, sa spui acel „Salut”, sa formezi acel numar sau sa apesi „Send”, sa ridici ochii, sa zambesti, sa inviti, sa apuci de mana, sa spui „da” in loc de „nu” sau „nu” in loc de „da”. In fine, sa faci ceva. Nu sa stai si sa privesti, vorba ceea, „ca boul la poarta noua”. Sa actionezi. Asta ajuta.

Iar daca nu ai actionat? Sa-ti musti acum coatele? Nu, nu trebuie. Daca n-ai actionat, inseamna asa a fost mai bine. Eu n-am actionat de zeci de ori. Constienta. Am stat si am privit ca un bout la portita, dar nu m-am miscat din loc. Nu am sunat pe numarul iranian, nu am spus „Hello” turcului, nu am trimis un mail, nu am raspuns la un apel, nu am apucat de mana, am inchis o usa.

De aceea ca…De aceea ca s-a deschis alta usa. Nu atat de mare, nu atat de noua, nu atat de „nu stiu cum”, dar e usa mea. Asa cum este.

foto: din arhiva personala, ele redau exact peisajul in care s-au intamplat aceste intamplari, in timp real.