Despre diamante, decapotabile, restaurante si revolutie

Psihologul meu mi-a spus ca o femeie nu trebuie sa lucreze. Si ca o femeie are tot dreptul sa vrea unghii rosii si parfum mirositor.

Mie imi place ce spune ea. Si e prima data cand nu vreau sa intru cu cineva in polemica, sa fiu combativa, sa iau bazooka in mana, sa ma catar pe masa in fata omului, indreptand teava sprea fruntea lui si sa-i sasai ca un sarpe – Jos dictatura ideilor mic-burgheze!

Eu stau, o ascult, ochii mei stralucesc, iar inima mea zambeste. Mmmm, unghii rosii…Si sambata si duminica cand trebuie de ciorsait linoleumul din bucatarie. Poti sa nu ciorsai linoleumui, de fapt…Mmmm, cafea in pat, cu o prajiturica, urmata de o tigara mentolata…Poveste.

Cand ea m-a intrebat ce vreau eu, raspunsul meu a fost aproape ca cel a lui Lenin, Jeanne d’Arc si a revolutionarilor francezi: vreau sa cada imperialismul, vreau distrugerea statului capitalist, vreau revolutie proletara, vreau inclocuirea democratiei burgheze, vreau eliberarea Moldovei de sub jugul rusesc si vreau Liberté, égalité, fraternité.

Ea e prea buna. Ea m-a privit. A zambit. Si m-a lasat sa-mi dau singura seama cat de tare bat campii.

– Ce vrei tu, Diana? Fara modestie. Fara rusine. Fara limitele posibilitatilor. Fara principii.

– Eu vreau o blana de nurca. Eu vreau un pandadiv din smarald. Eu vreau o casa pe riviera franceza. Eu vreau o decapotabila alba-crem. Eu vreau o pedichiura proaspata. Eu vreau un inel din diamant galben-canar. Eu vreau o cupa de sampanie cu trei bobite de zmeura pe fund. Eu vreau o orhidee mare, alba. Eu vreau un parfum de la Serge Lutens. Eu vreau 10 rochii de matase. Eu vreau sandalele rosii din piele intoarsa, toc de vreo 12 cm, foarte sexy si provocatoare vazute in magazinul  Pikolinos. Eu vreau la spa acum. Exact in acest moment. Eu vreau un masaj. Eu vreau un bilet de avion pentru diseara spre Paris. Eu vreau doua numere proaspete a revistei Elle, editia franceza. Eu vreau ultimul Vogue englezesc. Eu vreau la mare pe o insula greceasca. Eu vreau sa mananc deseara in restaurant si sa plateasca altcineva. Eu vreau un covor cu suvite lungi, din lana naturala asternut chiar sub picioarele mele cand cobor din pat. Eu vreau o gradina de hortenzii in fata casei mele. Eu vreau un buchet din florile celea galben-pale pe care le-am vazut in fata cresei de pe strada Eminescu, vis-a-vis de teatrul „Satiricus”. Eu vreau o prajitura cu multa-multa crema alba. Eu vreau sa ma scol dimineata si sa nu fac nimic toata ziua. Dar cel mai bine, si ziua urmatoare. Eu vreau sa ma sune acum Adriano Celentano, sa-mi spuna ca a vazut o poza de-a mea pe Facebook si ca vrea sa intalnim. El acopera toate cheltuielile, se intelege. Eu vreau un colier din margele negre Swarovski. etc etc etc

Numai dorinte materialiste, minuscule, egoiste.

Dar cat e de bine alaturi de dorintele mele! Si parca si Liberté, égalité, fraternité, suna mai convingator, mai revolutionar, din gura unei femei care soarbe agale un daiquiri in gradina unui restaurant havanez, pour les connaisseurs, imbracata intr-o rochie de matase de un albastru azuriu, cu diamantul la degetul mijlociu, galben ca luna plina in iulie, iar alaturi de ea sta barbatul ei, barbos, ca un adevarat El Coamdante si discuta aprins cu Celentano despre caderea imperialismului, despre instaurarea dictaturii artei si despre ultimul sau film nominalizat la Oscar, doar ca el a boicotat aceasta ceremonie burgheza, finantata de capitalistii americani care sug sangele popoarelor mici.

Iar in spatele nostru canta cineva ca ei:

Da, dragelor, adevarul este ca ati partcipat la un act de sinceritate fara precedent pe acest blog.

Noi, femeile

Sunt doua tipuri de femei: femei care nu suporta alte femei si, respectiv, femei care suporta alte femei.

Cat am fost tanara, cu creier si o suvita de par verde, faceam parte din prima categorie. In clasele mari prieteneam, normal, doar cu baietii. Pe fete le consideram niste curci. Uneori ma intrebam chiar „cine naiba le-a facut atat de proaste, neindemanatice si invidioase?”. Cine le-a dat o inima atat de mica si un respect de sine atat de minuscul, incat sa se multumeasca cu resturi de pe masa mea?

Apoi am crescut. Prima dragoste. A doua dragoste. A treia dragoste. Nervi. Calmante. Nunta. Sarcina. Nastere. Nopti nedormite. Eu cu 20 de kg. mai lata. Neincredere. Frica. Oboseala. Depresie. Am trecut in cealalta categorie. Am inceput sa iubesc femeile. De aceea ca mi-am dat seama ca sunt tot atat de curca. Tot atat de slaba, neindemanateca, proasta si de multe ori invidioasa. De aceea ca nu am cum fi altfel. De aceea ca sunt femeie. Si nu sunt barbat. Si tot atunci mi-am seama ca nu mai vreau sa prietenesc cu barbatii. Ca, de fapt, cu ei nu poti prieteni. Deoarece pentru ei oriucm vei ramane „o fata” – un inamic care trebuie anihilat, o cetate ce trebuie luata cu asalt, o manusa ce trebuie incercata, un punct pe o lista. Si doar dupa ce punctul va fi bifat, vei fi lasata la masa lor.

Eu tin cu femeile. Si da, tin cu ele chiar si atunci cand ele nu au dreptate. De aceea ca vreau sa tin cu ele. De aceea ca eu stiu cum ele gandesc, cum adorm noaptea, cum urla de durere atunci cand sunt inselate, cum uita sa manance cand se indragostesc, cum isi plang sufletul atunci cand barbatul decide ca singur ii va fi mai bine. Eu tin cu ele, de aceea ca stiu cum iti vine sa omori toti barbatii si tot personalul medical atunci cand incep contractiile. De aceea ca doare. Doare atat de tare ca juri in fata lui Dumnezeu ca daca te mai atinge vreodata un mascul ii tai toata gospodaria. Atunci o vrei doar pe mama langa tine. Sau pe sora medicala cu piept mare, care sa te apuce de mana si sa te lase sa-ti pui capul pe leaganul ei. Atunci vrei femei in jurul tau. De aceea ca numai ele stiu cat de tare trebuie sa te incordezi, sa vrei, sa poti, sa impingi, ca sa scoti omul cela din tine.

Eu iubesc femeile. Iubesc neincrederea lor. Tendinta lor de a exagera. De a analiza lucruri lipsite de importanta. Eu le iubesc atunci cand sotii le parasesc, doarece stiu ca asa e mai bine. Eu plang alaturi de ele atunci cand ei nu suna. Eu beau la greu de dimineata impreuna cu ele, atunci cand asa trebuie. Atunci cand toate celelalte solutii au fost epuizate. Eu nu ma supar atunci cand escapada noastra intre cucoane a esuat, de aceea ca ei sunt mai importanti. Si pentru ei noi suntem in stare sa amanam orice. Chiar si rotirea Pamantului. De aceea ca eu voi face exact asa.

Eu le iubesc. Eu fac parte din acest trib. Si nu vreau sa fie altfel.