Ziua cand copilul meu a devenit mare

Lucrurile importante se intampla simplu si pe neprins de veste.

Cand ma pregateam de nastere si asteptam marea zi, in fiecare seara, inainte de culcare petreceam vreo 2 ore in baie. Ma spalam, ma rodeam, ma radeam, ma ungeam, ma aranjam. Nu puteam sa nasc nepregatita.

Momentul cu pricina m-a prins in pat, cu un ziar in mana. Eram deja la etapa cand credeam ca nu voi mai naste si ca parul de 2 cm de pe picioare este intoarcerea catre natura si nu o forma de indiferenta depresiva.

De trei ani, de cand copilul meu merge la scoala, discutam periodic despre ziua in care ea va putea face acest drum singura. Refrenul meu era bine argumentat si se incheia cu versul: „Anul asta cu siguranta nu. Si nici la anul. Poate in clasa a 5-a”.

Aseara, in cadrul unui du-te-vin-o din casa, Ilinca lanseaza, foarte natural:

– Mami, eu maine merg singura la scoala.

– Ok, Ilinca.

Dupa care mi-am dat seama ce s-a intamplat. Toti acesti ani de frici, pregatiri, programari, ajustari, consultari si fel de fel de negocieri cu proriile mele paranoi de mama, au luat sfarsit. Pe neprins de veste. Simplu de tot. Copilul meu va merge singur la scoala. Moment pe care il asteptam undeva peste 5 ani. Pentru care ma pregateam, motivand ca ea este cea care trebuie pregatita.

Copiii nostri, vorba poetului, nu sunt ai nostri*. Ei sunt ai lor proprii. Si ei isi au timpul lor.

***

Eu tot aveam 9 ani cand am intreprins prima mea iesire din curtea blocului in lumea mare. Era dupa- amiaza de inceput de martie. Ne-am adunat trei fete si ne-am pus in gand sa mergem pana la „Gemenii”, atunci „Lumea Copiilor”, sa-i luam un cadou de 8 martie invatatoarei. Si asa cum sade bine unui copil cu frica de Dzeu, de iad si de mama, am sunat-o. Raspunsul ei era unul previzibil, „Nu”. Determinarea mea, insa, era imprevizibila, pentru ei, parintii. Atunci am mers pentru prima data singura in oras si mi-am asumat aceasta decizie.

*Copiii vostri nu sunt ai vostri.
Sunt fii si fiice ale Vietii care tanjeste chiar dupa ea insasi.
Ei vin prin voi, dar nu din voi, si chiar de sunt cu voi, ei nu va apartin.

de Kahlil Gibran, poet si filosof libanez

Singur(a) acasa

Home alone!

Parintii mei nu isi prea puneau intrabari cand ne lasau singuri acasa, pe mine si pe fratele meu, care nu e cu mult mai mare. Cel putin acum, mama nu-si poate aminti niste retrairi exacte de pe timul cand eu aveam 4 ani, iar fratele 6 neimpliniti, iar ea inchidea usa dupa noi si pleca la servici.

Asta se intampla de obicei vara. Desi, poate era toamna sau primavara tarzie, deoarece vara noi eram la tara. Sau poate la inceputul verii, cand parintii nu gaseau 2-3 zile libere sa ne duca la bunei. Nu mai tin minte exact cum treceau zilele in care trebuia sa fim maturi si responsabili, pentru a nu-i dezamagi pe mama si pe tata care aveau o profesie foarte srtesanta.

Imi aduc aminte ca intr-o dupa-amiaza am incalecat balconul (locuiam la et.3), in alte zile imi faceam din matura chitara si cantam la ea in fata oglinzii, acompaniata de Demis Russos, alteori, cred ca, ma certam cu fratele,  deoarece mama se enerva seara si ne dadea la ambii cate un zdupac zdravan.

***

Timpurile, insa, s-au schimbat…(scriu eu si imi dau seama ce platitudine am scos din mine). Eu am ezitat foarte mult timp s-o las pe Ilinca singura acasa. Si, cum mama mea este cea care ii baga boamboane pe ascuns, tot ea a fost cea care a iesit intr-o dimineata din casa, a incuiat usa dupa ea si a plecat la magazin, lasand-o pe Ilinca singura. Vestea m-a adus in stare de semi-lesin. Fata mea, pe care imi era frica s-o las sa scoata pana in fata scarii gunoiul, a ramas acasa singura si inca pentru 30 minute! Ma gandeam atunci ca nu mai pot avea incredere in mama.

Dupa acel caz, am avut multe discutii cu oamenii apropiati despre varsta la care ne putem lasa copilul singur acasa. Parerile au fost diverse si nu depindeau nici de sexul persoanei chestionate, nici de studiile ei. I-am ascultat pe toti si, fiind diplomata din fire, le-am dat tuturor dreptate. Eu, insa, am ramas cu parerea mea, mai exact, cu nicio parere clar definita. Asteptam sa vina zana cea buna si printr-un gest cu bagheta sa-mi dea solutia sau, cel putin, pe Mary Poppins, care le stie pe toate ce tine de cresterea unui copil.

***

Cu timpul, am lasat-o cate putin singura acasa, insa nu mai mult de 45 de min. In timpul asta sunam de cate 3 ori sa verific ce face, suna nana, suna mama si suna nanul. Toti erau implicati in aceasta aventura. Eram intr-atat de stresata, incat ma temeam sa o las mai mult de 10 min. fara ocupatie, adica fara interlocutor, de frica sa nu-si bage degetele in priza sau sa calareasca balconul (desi ambele ispravi pot fi facute cu receptorul in mana).

***

Ufff, dupa acest intro lung, pot sa exclam: azi Ilinca a ramas singura  acasa 3 ore (sau chiar mai mult)! Si a supravietuit! Da, am sunat-o, insa numai de 2 ori. A sunat-o si una din nane, care a rezolvat cu ea exercitii la matematica vreo jumate de ora. Ilinca s-a pregatit constiincios pentru acest test al maturitatii. A ascultat lectia de protectie civila tinuta de mama mea si a trecut si o mica examinare. Si-a scris atent toate numerele de telefon utile intr-un caiet, nu a deschis niciun geam si nu s-a jucat la priza. Sunt mandra de fetita mea, desi imi amintesc ca la 6.5 eu deja imi inclazeam  singura borsul. Eh…dar acelea erau alte timpuri!