Istoria altei nasteri

Ilinca, Istanbul 2006

Cu exact 6 ani in urma, la fel, nu dormeam in aceasta noapte. Atunci incercam sa savurez din taina facerii, dar nu prea imi iesea. Tot ce vroiam era sa ma pot ridica de pe pat, sa merg si sa nasc atunci cand imi vine. In schimb, medicii de garda au facut cum le-a fost lor mai comod. M-au pus sa ma dezbrac pana la piele, m-au invelit intr-o camasa alba si m-au tintuit la pat. Cu perfuzie, masca de oxigen, aparat de masurat bataile inimii si aparat de masurat tensiunea arteriala.

Eram perfect sanatoasa. Si fricoasa. Si insuportabila. M-au lasat fara apa. Puteam doar sa-mi stropesc  fata cu apa termala. Eram singura. Iar undeva, in coltul salii de nastere, se auzea sforaitul incet si, parca, rusinat, al tatului. Din cand in cand, el isi scapa capul pe piept si se trezea.

Am nascut la 9:16 dimineata. Nu am simtit nimic. Peridurala m-a luat prea repede, prea puternic, incat nici nu simteam cand trebuie sa imping. De fapt, nici nu stiam cum s-o fac. Am chiulit orele oferite de maternitate. Eram la Amsterdam. Cutreieram coffe-shopurile unde, contrar parerii generale, nu doar se fumeaza.

Am devenit mama. Eram curioasa sa vad ce a putut iesi din mine. Si mi-a placut ceea ce am vazut. Era ea – mica, negricioasa, deja incapatinata.

Era fata mea, care pana acum inceraca sa ma invete sa fiu mama.