Scoala noastra cea de toate zilele

Este a doua dimineata in care viata imi pare mai binevoitoare si mai roz (cu nuante de auriu). A inceput vacanta scolara! Iar odata cu ea au luat sfarsit scularile la ora 6, cautarea exasperata a taxi-urilor si calatoriile la alt capat de oras intr-o masina supraincalzita.

***

Au trecut 2 luni de cand Ilinca a inceput scoala. Si parca se cere un raport de activitate.

Scoala a intrat in casa noastra pe nepusa masa. Nimeni nu a fost pregatit de aceasta schimbare, desi vorbeam ca „iata, degraba incepe scoala”. Dar, intai septembrie a venit, datoria civica ne chema la careu in fata scolii, iar traditia seculara ne-a facut sa cumparam un buchet de crizanteme care aratau jalnic. A inceput scoala. Iar odata cu ea am facut si un sir de descopriri: mi-am descoperit altfel copilul, am descoperit adevarul despre scolile noastre si, in fine, am descoperit Chsinaul matinal.

***

Ilincai ii place matematica. Ilinca nici dupa doua luni de scoala nu-si tine minte orarul lectiilor. Ilinca este nepasatoare. Si, trebuie sa recunosc, acest fapt ma bucura. Ceea pentru ce alti parinti ar face spume la gura si ar incerca sa lupte de pe baricadele responsabilitatii parintesti, pe mine ma face sa rasuflu usurata. Amintirile, inca proaspete, a stresului prin care am trecut primii 9 ani de scoala, m-au facut sa-mi promit sa dezvolt la copiii mei o doza sanatoasa de indiferenta fata de temele de acasa, notele din clasa si, in genere, fata de tot ce tine de rigorile sistemului. Raspunsul Ilincai, prinsa intr-o seara cu cateva restante la tema de acasa, despre care ea tacuse malc toata dupa-amiaza, a fost simplu: „Dar mai sunt copii care vin nepregatiti…” Mama, spirit comsomolist de nezdruncinat amestecat cu educatia in care fetele trebuie sa fie exemplare, a dat ochii peste cap si a intrebat-o daca nu-i va fi rusine sa fie printre „codasii” clasei. La care Ilinca a raspuns calm -„Nu”.

***

De cate ori veti fi tentati sa certati administratia scolii, invatatorii si Ministerul Educatiei, opriti-va pentru o clipa si uitati-va cum se poarta parintii din clasa. Eventual, parintii din grupa de la gradinita. Una dintre marele descoperiri pe care le-am facut dupa 1,5 an de gradinita si doua luni de scoala moldoveneasca este faptul ca daca nu ar fi alimentat atat de abundent de parinti, sistemul nostru de invatamant nu ar fi atat de corupt si atat de putred. Parintii vor sa dea. Nu, parintii vor sa indoape educatoare, dadaca, directoarea si sora medicala de la gradinita. Parintilor li se pare ok sa dea un plic cu 5000 de lei educatoarei la sfasrit de an si asta dupa alte 4 plicuri cu cate 2500 de lei pe parcursul anului. Tot acesti parinti vin la scoala cu un set de „valori” format deja pe parcursul catorva ani de gradinita. Nu o data am avut surpriza sa aud de la parinti care isi duc copii la diverse scoli ca ei s-au gandit sa plateasca invatatorea „individual” pentru a se asigura ca aceasta va avea o purtare adecvata fata de copilul lor.

Ce ar fi daca parintii ar da dovada de mai putin exces de zel? Ce ar fi daca ar incerca sa-si creasca  copiii cu altfel de valori? Nici nu stii cum intr-o zi am avea scoli mai „curate”. Din toate punctele de vedere.

***

Chisinaul dimineata este haotic, pe alocuri hidos, cu fete posace si gesturi adormite. Chisinaul dimineata poate fi si frumos, cu aer transparent si fete decontractate. Pentru a gusta din acest oras trebuie sa gasiti 20 de minute pe care sa le petreceti in parc.

***

Ilincai ii place scoala. Asta ma face sa-mi traiesc zilele cu inima impacata, necatand la trezirile de la ora 6. Dar ce nu faci pentru odor?

Revolta magarului din mine

Ieri a fost prima „adunare de parinti” in clasa Ilincai. Nu m-am prezentat, invocand o zi de lucru prea incarcata. S-a prezentat, in schimb, bunica. Si m-am convins ca a fost o decizie buna, deoarece cred ca nu as fi fost in stare sa tin piept aberatiilor catorva demne reprezentante a comitetului parintesc.

In schimb, m-am convins, o data si pentru totdeauna, ca tot sistemul nostru corupt, fie cel de invatamant, medical sau numai- stiu-care, este contsruit si mentinut de cetatenii de rand. In cazul scoliii, de parinti.

Ducand-o pe Ilinca la o gradinita „bengoasa”, am tolerat cumva faptul ca parintii copiilor dadeau intotdeauna dovada de exces de zel in ceea ce tine de stransul banilor pentru chestii absolut inutile, pentru daruri educatoarelor, dadacei si altor cadre didactice. Acum, insa, cred ca nu exista nicio explicatie sanatoasa pentru lipsa bunului simt al unui grup de parinti dintr-o scoala modesta, desi cu traditii frumoase si cu o directoare careia ii port respect.

Or, din ce categorie de nevoi ar putea face parte necesitatea de a cumpara un televizor cu plasma, cu diametru nu mai mic de un metru? Sau, cel putin, un proiector. La tentativa unor parinti „mai teferi” de a mai calma spiritele, mamele din comitet au replicat cu multiubita fraza a parintilor stranii: „Da ce nu faci pentru copil!”

Voi spune eu ce nu faci. Nu cumperi. Nu dai bani la stanga si la dreapta, fiind prosteste convins, ca aceasta ii va fi de folos. Un televizor cu plasma in clasa intai? Unde? Scoatem tabla si afisam televizorul? Pentru ce? Ce poti invata de pe o plasma si nu poti invata fara plasma? Eu nu inteleg. Sunt o inapoiata?

Proiectorul clasei? De ce sa cumpere clasa un proiector, cand pot cumpara trei clase un proiector, punand mana de la mana. Si dupa ce fata mea termina scoala primara, cui ii va ramane proiectorul sau televizorul cu plasma? Nu sunt o zgarcita, dar parca nu imi surade ideea sa las bunurile, care imi apartin partial, in folosinta altcuiva. Mai bine le-as dona unei case de copii.

In fine, mi-am facut cruce si am spus ca nu dau un ban pe plasma. Si nici pe proiector. Fie chiar si cu riscul de a fi iarasi tratata drept o cioara alba si oaie neagra, la un loc.

Intrebarea, insa, ramane deschisa. Cat timp ne vom purta ca niste oameni prosti? Cat timp vom merge dusi, ca niste mielusi abia intarcati, de sforicica parintilor lobotomozati din diversele comitete parintesti care opereza cu lozinci propagandistice de gen „noi ne iubim copiii, iar asta costa”? Asta nu costa. Si daca am inghitit noduri cand mi-am inscris copilul in scoala, scotand din buzunar modesta suma de 3000 de lei (in alte scoli suma e dubla, tripla, cuadrupla), pentru fondul scolii si reparatia clasei, ce arata mai mult a clasa dintr-o scoala din fundul Rusiei, la eventualul apel de a-mi viola portofelul, in numele unor idealuri consumeriste, al unor cetateni „turmentati”, ma voi incapatana ca un magar pe creasta unei stanci, undeva in muntii din Pakistan.

***

Matematica e simpla aici. Cat timp ceilalti parinti vor juca roul celor trei purcelusi speriati de fiorosul lup, nu vom schimba nimic. Stoicism, consecutivitate, principii – singurile arme pe care le poti folosi in lupta impotriva hraparetilor din comitetele parintesti.

foto: google

Disperare

M-am trezit cu un gust de oua clocite in gura. Dimineata, care, dupa ziua de ieri, nici nu promitea sa fie una fantastica, mi-a fost ciopartita in bucatele de un apel pe care l-am primit ieri seara. Un apel anodin ar zice cineva. Cineva care e obisnuit si care accepta realitatea noastra. Eu, insa, nu mi-am invatat inca lectia.

***

9:45 seara. Suna telefonul. Ilinca, responsabila sa raspunda la toate apelurile, imi intintde receptorul „e doamna invatatoare”…

Raspund, putin mirata de o astfel de intruziune tardiva in lumea mea, in care se coase, se impleteste, se citeste si se incearca sa se evite cele mai inspuportabile realitati moldovenesti.

-Dvs. nu ati fost la sedinta cu parintii. Erati la odihna. Pai iata, maine sa veniti la amiaza sa stam de vorba.

-….

– Si…sa aveti niste bani cu Dvs.

– Cati? – capul a inceput sa mi se invarteasca, incercand sa caute disperat raspunsul la cati bani mi-au ramas in casa si de la cine as putea imprumuta in cazul in care nu fac singura fata.

– Iiii, pentru carti vreo 250 de lei….

Ufff, capul rasufla usurat. 250 de lei am!

– …dar, mai este si taxa pentru fondul scolii, inca 900 de lei si vrem sa reparam niste banci si…mai vedem.

Am inghiti in sec. Stiam, stiam ca la noi e asa. Stiam ca va veni si ziua asta. Dar, o credeam intr-un viitor nedefinit. Indepartat. Pentru care as fi mai pregatita.

– Da, sigur voi veni maine. La 12.30. Pe maine…

Am inchis. Si in gura mi-a aparut acel gust de oua clocite. Si a fost prima data cand am regretat, pana in maduva oaselor, ca m-am intors acasa.