Marele debut pe micile ecrane

V-o prezint pe printesa mea, Ilinca Emanuelle. Viitoare vedeta, imi sopteste un zefir la ureche. Ei, asta inca nu e sigur, deoarece Ilinca are acum preocupari mai vajnice si anume sa inteleaga ce vrea mai mult, sa devina chelnerita sau frizerita.

Mama e dezamagita. De ce numai 30 de secunde? Numai 30 de secunde si o noapte de filmari? Nu, asa nu se poate!

Eu ma bucur. Chiar si pentru 30 de secunde. Cate amintiri, insa, i-au lasat aceste 30 de secunde de aparatie la televizor alaturi de Mosu!

 

Trezire

Toata vara am umblat cu/dupa iubiri. Despartiri, intalniri, iar despartiri, insecuritate, mare, nisip si alte o mie de elemente care te fac sa te simti vara asa cum te simti. Asta pana in clipa in care mi-am dat seama ca trebuie sa apara cineva sau ceva care sa-mi dea o palma ca sa-mi revin. Sa intru iar in rand. Sa-mi reamintesc ce inseamna sa ai aproape 30 de ani, un copil aproape elev, un salariu, planuri de renovare a apartamentului, care e doar aproape al tau.

Saptamana care a trecut am luat o ranga in cap, in loc de palma peste obraz. Si am plans de durere jumate de noapte, la servici, ascunsa dupa monitorul calculatorului.

***

Oamenii mor. Am inteles asta la 19 ani, cand s-a stins bunica. Priveam atunci norii de primavara si intelegeam ca pana aici a fost, copilaria mea mai departe nu are drum.

Dar, eu inca nu pot intelege de ce copiii mor.

Nu pot intelege de ce Nastea, fetita de 5 ani, care statea in fata mea in Sectia de Oncohematologie Pediatrica, privindu-ma cu niste ochi enormi, va muri in mai putin de 2 luni. Cine a decis asa? Cu ce drept? Nu vreau sa aud de Dumnezeu, de soarta, de pacate si alte nevoi. Nu vreau sa aud ca suntem prea mici pe lumea asta ca sa putem judeca sau decide.

De ce Oleasea, micuta si trista, nu mai are fir de par in cap, e umflata ca un trup neinsufletit ce pluteste pe apa? Ea te priveste cu niste ochi mari si intrebatori. Si tu, om matur, atotstiutor, nu poti sa-i raspunzi nimic. Stai neputincios, te tii tare, pana ametesti, pana ce ochii iti amortesc de lacrimi pe care nu vrei sa le scapi. Si te intorci cu spatele la ea si te acsunzi. Te ascunzi intr-un colt de rusine ca traiesti, ca tie ti-a mers mai mult, ca tu ai crescut, ai fost la scoala, te-ai indragostit, ai fost mireasa…

Ea nu va fi nimic. Ea va fi doar pamant. Si din toata viata pe care a trait-o se va alege doar cu durerea.

Catalin

Azi, pe la sase seara, ma jucam cu duduia mea in statie, asteptand troleibuzul (care circula foarte rar). La un moment dat, se apropie de ea un baietel, cu niste ochi neobisnuit de mari si oarecum visatori, si o intreaba cum se numeste. Reactia ei la asemenea abordari este sa se bosumfleze si sa se ascunda. Ceea ce a si facut si de data asta. Atunci baietelul m-a luat pe mine la intrebari: cum o cheama pe fetita mea, cati ani are, de ce nu vrea sa vorbeasca cu el, daca merge la gradinita, ce invata acolo etc.

Uite asa intre mine si baietel incepuse un dialog. El se numeste Catalin, are sase ani si locuieste la bloc. Catalin vorbeste foarte frumos, putin ingandurat si are un aer de om matur.

Catalin este un baietel deosebit. Slabut, putin ghebos, cu ochii ce nu vad bine si nu privesc in aceeasi directie. Cand l-am vazut, am inteles ca face parte din categoria de copii care sunt mai mult ingeri decat oameni si care iti pot povesti atat de multe despre viata asta a noastra.

Catalin e crescut de bunica. Bunica statea mai intr-o parte, cu o punga mare de plastic in mana, din care se itea un colet si asculta discret conversatia noastra. La un moment dat, obosita sa tot astepte troleibuzul, ea opreste un maxi-taxi si il cheama pe Catalin s-o urmeze. El alearga spre maxi-taxi, isi aminteste ceva, se opreste si, intorcandu-se pe jumate spre mine, imi striga „la revedere”. Eu ii raspund si ii flutur din mana.

Troleibuzul tot nu venea. Frigul si oboseala erau de nesuportat. Am luat un taxi ce era parcat in statie. Tot drumul pana acasa am plans.

Lilea

Ilinca are două categorii de prieteni: o duzină de creioane colorate, cu care ea vorbeşte toată ziua şi Lilea.

Lilea este o fetiţă de vreo 5 ani, foarte fragilă, cu ochi speriaţi şi undeva maturi, ce mă fac sa mă gîndesc, de cîte ori îi întîlnesc privirea, la un pui de lup. Lilea este mezina unui cuplu, care, vorba vecinelor din bloc, mai au 5 copii acasă, plus unul în burta mamei. Lilea doarme cîteva nopţi pe saptămînă în camera de gunoi a blocului nostru. Părinţii ei sunt măturătorii cooperativei şi- în timpul liber – beţivi.

Cu creionele Ilincăi e simplu. Ele nu cer de mîncare şi dorm toate laolaltă într-o cutie de carton. Lilea este o viaţă întreagă, ce nu încape într-o cutie uzată. Ilinca o iubeşte pe această fetiţă cu o dragoste pasională, cum numai copiii sunt în stare. Habar n-am de ce a ales-o anume pe ea din toată droaia de copii care aleargă şi vociferează, cît e ziua de lungă, în faţa blocului.

Ieri seara, după ce le-am desparţit cu greu pe cele două prietene, urcam scările cu un gust neplacut în gură. Cred că era cina ce se digera cu greu, după ce am aflat că Lilea va dormi iar în camera de gunoi.

Luni am să sun Serviciile Sociale. Sau cum s-or fi numind ele…