Cum mi-am castigat eu vacanta de vara

De doua zile in casa e iarasi dezordine, murmur si forfota. De doua zile laptele a devenit un aliment indispensabil, iar culcatul la ora 10 un must. Nu e mare ghicitoare aici. S-a intors Ilinca! Inalta, bronzata, cu carne pe oase, matura. O Ilinca care stie sa-si impatureasca hainele si care nu asteapta ca eu sa fac isterie pentru a veni la masa.

Cat face o vara in viata unui copil! Dar cat face vara in viata unui parinte!

***

Nicio clipa nu am incetat sa ma consider o norocoasa, o mama care are toate sansele sa-si pastreze nervii intacti si tenul luminos din simplul motiv ca odorul are unde isi petrece o parte din cele trei luni de vara. In aceeasi ordine de idei, nu stiu ce m-as face fara cele 4-6 saptamani de respiro. Da, sigur, as accepta situatia asa cum este. As continua sa-mi indeplinesc functia de mama, pe unde cu bucurie, pe unde scrasnind din dinti. As intelege ca majoritatea parintilor sunt intr-o barca cu mine. Nu m-as lamenta. As duce mandra steagul maternitatii in fruntea coloanei. Dar, totusi, cat e de bine ca nu e asa! Cat e de bine ca sunt bunei, tati divortati, strabunei! Cat e de bine sa stim sa mentinem relatii bune cu toti, pentru ca copilul nostru sa aiba o viata armonioasa si pentru ca noi sa putem iesi in vacanta vara de vara.

Secretul succesului este ca aceste relatii trebuie intretinute. Fostii socri sunati si intrebati de sanatate, tatal copilului tinut la curent cu viata progeniturii sale, felicitat cu diverse ocazii, strabuneilor de amintit ca exista o fetita intr-o tara indepartata pe nume un pic caraghios de „Ilinca”. Oamenii trebuie motivati sa vrea sa faca parte din viata ta. Motivati sa nu uite de membrii de familie aflati intr-o situatie mai deosebita. Motivati sa vrea sa-i trateze tot atat de bine cum ii trateaza si pe nepotii de pe loc.

***

Eu mi-am invatat lectia repede. Odata intoarsa acasa la mama, cu Ilinca in carca, odata primele crize de disperare si victimizare depasite, am inceput sa torn fundamentul unor relatii acceptabile in jurul copilului meu, care nu trebuia sa sufere mai mult decat suferea deja in urma acestei separari. Acea perioada a fost printre putinele in care am tinut cont de ce zic femeile de langa mine, trecute prin viata si obisnuite sa faca compromisuri. Iar cel mai valoros sfat a fost cel ca de copilul tau ai nevoie doar tu. Si nici tatal, nici buneii nu se vor implica atat timp cat tu nu le vei mentine interesul fata de copilul tau. Dur, dar adevarat. Am ascultat. Mi-am inghitit mandria supradimesnionala si am inceput sa scriu e-mail-uri. Cu descrierea in detaliu a vietii noastre din Chisinau, cu istorioare din viata Ilincai, cu intrebari politiocoase despre viata „lu’ singuri”. Am inceput sa sun cu divrese ocazii. Si, culmea, de cate ori Ilinca facea crize de isterie sau se imbolnavea il sunam pe taica-sau sa stea cu ea de vorba, sa o consoleze, sa fie prezent. In fine, sa nu uite ca are un copil de 4 ani care trebuie crescut. Chiar si de la distanta.

Si iata asa, an de an, din compromis in compromis, din lupta castigata in lupta castigata, copilul are vacante frumoase alaturi de familia sa din Franta. Iar eu in acest timp…Mmmm…(despre asta maine).

Craciun bisect

In calendarul meu, acest an este bisect. Inteleptii si astrologii de tot soiul susutin ca un an bisect este un an al incercarilor, cumpenelor si sacrifciilor.  Am gustat cate putin din toate, acum a ajuns si randul mancarii de peste, numita „sacrificiu”.

Sacrificiul meu din acest an este ca sarbatoresc Craciunul fara Ilinca. Craciunul fara Ilinca este mai putin Craciun, mai mult Paste. Aceasta, insa, ne-a fost intelegerea cu tatal ei – un an cu mine, un an cu el. Si fiecare se supune cand ii vine randul.

Cand Ilinca pleaca, pregatirile sint mari. Companii aeriene, notar, serviciu vamal care in fiecare an trebuie sa-mi raspunda la aceeasi intrebare, invoire de la scoala, mici cumparaturi, cadouri ce asteapta sa fie mpachetate. Totul trebuie sa fie pus la punct cand fata pleaca la tata. Or, Ilinca e, mai mult decat orice, fata tatei.

M-am obisnuit deja sa supravietuiesc acestor mici vacante, cand trebuie sa inventez altceva in locul activitatii de mama, care ma ajuta sa gasesc in fiecare seara motiv sa nu ies in oras la o sueta. De obicei, ma simt foarte amuzant cand in toata casa sint doar eu si mama mea, de parca cei 8 ani care ma despart de ziua in care am plecat din cuibusorul caldut pentru a deveni sotie si mama la randul meu, nici n-au existat.

Mama coace placinte si copturi, eu imi ocup cuminte timpul cu diverse maruntisuri, vorbesc la telefon cu aceeasi prieteni de acum un secol, citesc carti, exact asa cum citeam serile de iarna cand eram studenta. Totul pare ireal, de parca timpul s-a oprit, in asteptarea Ilincai care, intorcandu-se, va porni din nou ceasul vietii.

Intre timp, Ilinca e fericita. Vad licariri in ochii ei de cate ori ne vorbim pe Skype. Gura pana la urechi, parul valvoi- scapat de sub tirania bunicai, coafeza prin vocatie, care incearca sa recupereze timpul pierdut la un servici deloc femenin- Ilinca devine intruchiparea unui ingeras de fata. Dar cum altfel? Tata nu trebuie dezamagit.

Eu demult m-am impacat cu aceste mici „nedreptati”. Cu un Craciun complet doar o data la doi ani si cu un copil care se transforma doar sub privirile tatalui sau.

Cel mai important in aceasta poveste de Craciun este ca fetei mele ii stralucesc ochii. Ilinca e fericita = eu sint fericita. O axioma.

Azi vacanta ia sfarsit!

Ilinca, la 11 luni, in Aeroportul din Paris

 

Sunt foarte emotionata. Ma asteapta o noapte mai speciala. La ora 3, spre dimineata, aterizeaza avionul care o aduce pe Ilinca.

Regasirile noastre sunt intotdeauna un test pentru mine. Si pentru ea. Pentru mine, deoarece cele 3,5 saptamani petrecute fara fata mea, ma transforma intr-un om nebun. Frumos de nebun. Cand pleaca Ilinca, viata se schimb. Ea devine o altfel de aventura. Aventura unei femei tinere, insetate de intalniri, descoperiri si aer proaspat. Dispare orice regula, totul devine posibil, distantele se micsoreaza, credinta in miracole se tripleaza, libertatea pulseaza in tample, gata sa erupa intr-o explozie de proportii uriase.

Ilinca trece si ea prin transformari si experiente. Inlocuieste cuvintele romanesti cu cele frantuzesti. Vine cu o mimica noua, cu exclamatii exotice si un comportament diferit. E cu mult mai linistita, visatoare. Uneori se intampla sa refuze sa vorbeasca. Deoarece i s-a parut vacanta scurta. Deoarece crede ca noi, parintii ei, suntem nedrepti ca traim asa cum traim. Deoarece „acolo” este piscina. Si mai sunt cei doi verisori ai ei. Si marea e aproape.

Primele zile dupa revenirea ei sunt mai grele. Se adapteaza incet. Nu stie cum sa povesteasca despre vacanta ei. Emotiile o invaluie, iar dorul de familia ramasa departe o abate din rutina ei zilnica. Trec, insa, zile si Ilinca redescopera viata de aici. Vecinii, prietenii, desenele animate, cartile.

***

Aceasta vacanta a devenit o necesitate. Pentru ambele. Eu o astept ca pe o gura de aer proaspat. E o perioada in care ma redescopar dincolo de hotarele mama-colega-fiica-om exemplar. E timpul in care imi numar atuurile, imi adun puterile si imi pun pe policioare visele.

Ilinca, ca orice copil, asteapta vacanta ca pe o escapada. O aventura in lumea mare, dincolo de casa parinteasca, dincolo de reguli, regim si asteptarile mamei.E un timp in care creste rapid, alintata de un aer nou, de mancare delicioasa si oameni care o adora.

***

De fiecare data, cand ma pregatesc de revenirea Ilincai, imi promit ca voi fi o mama mai buna. Mai prezenta, mai toleranta, mai atenta. Nu stiu daca in toti acesti ani mi-a reusit sa schimb ceva dupa regasirile noastre. Asta este intrebarea pe care ii voi pune-o ei peste cativa ani.

Blogul parintilor divortati

Moxie si LOD sunt doi americani care au divortat si acum isi educa pe rand copiii. Asta e cu atat mai comod, cu  cat ei locuiesc in acelasi cartier new-yorkez. Pana aici toate bune si frumoase si nimic neobisnuit. Dar, cei doi s-au lasat luati de valul online-ului si au lansat un blog despre cum e sa-ti cresti copiii impreuna cu omul de care ai divortat. Cei doi au devenit faimosi in felul lor, despre ei scriindu-se in cateva importante ziare americane.

Blogul acestor doi parinti, oarecum frustrati de lipsa de informatie utila si accesibila pentru mamicile si taticii care isi cresc pe rand copiii,  pe de o parte raspunde la multe intrebarai a celor aflati in situatii similare, iar pe de alta, da un singr raspuns – `se poate!

Spre sfarsit,  vreau sa adaog ca astept ziua cand si la noi sotii vor divorta civilizat si, de ce nu, vor crea bloguri comune, cu postari de genul celor scrise de cei doi new-yorkezi.

http://whentheflamesgoup.com/

Paternitate

De multe ori se intampla sa fiu privita cu mirare atunci cand  raspund la tot felul de curiosi, binevoitori, rautaciosi si imbecili ca fata mea are tata.  Chiar daca e la cateva mii de km departare. Chiar daca nu ne mai impiedicam unul de altul pe o suprafata restransa si nu mai trebuie sa ne suportam micile manii, omul care candva a crezut ca  sunt destul de frumoasa si desteapta pentru a-i purta si naste copilul, merita cateva grame de consideratiune din partea mea.
La fel gandeste si el.  Mai ales atunci cand imi spune ca uite ce fata frumoasa noi avem.
Dar, inceputurile relatiei noatsre post-relatie nu au fost chiar asa de pasnice. A fost ca la toata lumea. Au fost si farfurii sparte. Cu tot cu mancare in ele.  Cel mai usor insa e sa pleci trantind usa. Eu asa si fac. Ca apoi sa vin si sa bat la usa ceea ca sa-mi cer iertare.
Dupa ce razboiul s-a consumat, fara victorii sau armististii, am inteles ca de fericirea si bunastarea tatalului copilului meu depinde si fericirea  copilului propriu-zis. Deci, mentinerea sentimentului de paternitate implinita la omul care imi colora candva existenta este si ea o activtate care necesita timp.
Asta inseamnand  mici semne de atentie, readucerea la realitate in momentele in care tineretea o ia pe dinaite, trimitere de fotografii cu progenitura noastra in toata splendoarea ei, reamintirea ca duminica este ziua apelurilor telefonice si ca fata noastra  il iubeste foarte mult.
O ruda de a mea mi-a spus candva o teorie (de care tint cont pana acum), conform careia numai femeile simt necesitatea sa creeze o familie si il trag si pe barbat dupa ele, in hora supravietuirii si prelungirii  speciei. O teorie pe alocuri materialista, dar care te face sa vezi lucrurile asa cum si sa nu astepti ca tatal copilului tau va fi inspirat de sfantul duh sa-si indeplineasca constiincios rolul. Unii n-o fac nici fiind in familie, ce sa mai zici de cei care nu mai sunt. Si apoi, de ce sa lasam barbatii sa se bucure pe deplin de libertatea redobandita?