La dolce vita

Sa nu treci niciodata pe langa o lada de gunoi, fara a-i arunca o privire „patrunzatoare”! (asta e una din frazele mele „de capatai”). Lasand gluma la o parte, tomberoanele, lazile de gunoi, zonele special amenajate pentru colectarea deseurilor sunt izvoare nesecate de obiecte interesante, carti, discuri, placi de vinil si alte elemente de decor etc.

Aceste doua pungi, cusute din resturi de stofa, le-am gasit aseara, langa un tomberon, aranjate frumusel pe jos, de parca erau in asteptarea unui stapan mai atent. In astfel de situatii, cand depistez un lucru pe placul meu, inima imi bate mai tare, capul mi se invarteste nitel si simt euforia unui om indragostit.

***

Intr-o zi cu soare, voi inventariza si voi fotografia toate comorile pe care le-am cules din strada. Aceste obiecte, devenite inutile pentru cineva, si-au gasit un loc bine meritat in viata mea. Din colectie, vor lipsi, cu parere de rau, cateva piese de mobilier din lemn de stejar, marmora alba, fier forjat si sticla, gasite pe timpuri langa tomberoanele elvetiene.

Pacat, cu ele as fi putut demonstra cel mai bine teoria mea, conform careia nu ai nevoie de multi bani pentru a trai frumos. Trebuie doar sa fii cu ochii-n patru.

Foto: Victoria Varzari

Rezist, impletesc, respir, traiesc, cresc flori

Candva vroiam sa fac armata. Apoi, visam sa ajung reporter de razboi. Acum nu mai vreau atat de mult sa fac armata. Reporter de razboi inca mai vreau sa fiu. Sunt pusa pe lupta si rezistenta. De orice fel. Incepand cu divrese contraziceri de opinii si idei, numai de dragul incaierarii, si terminand cu lupta purtata cu vecinii care lasa mucurile de tigara pe palier.


Mai nou, am descoperit rezistenta prin ecologie si arta. Eu nu stiu sa desenez, asadar graffiti-ul nu este pentru mine. Eu, insa, am maini si picioare si pot sapa. Am 20 de lei si pot cumpara 6 pachete de seminte sau 4 rasaduri diferite. Le pot planta in locuri triste pe langa care trec zilnic.

***

Mai stiu sa crosetez si sa impletesc. Si, la fel ca toata lumea care impleteste si croseteaza zilnic (sau aproape zilnic), imi raman zeci de ghemulete de lana si ata, aparent inutile. De dragul acestor ghemulete si alte resturi de material impletit, a fost inventata guerrilla knitting, cea mai nastrusnica metoda de amenajare a spatiilor urbane, alaturi de guerrilla gardening.

Doua activitati de partizanat, de organizat pe timp de noapte sau dis-de-dimineata, pentru a infrumuseta orasul intr-o maniera ludica, ecologica si ieftina.

De azi am inceput sa trec in revista locurie posibile care au nevoie de un tratament intensiv prin culoare. Evident, voi incepe cu blocul in care locuiesc si trista curte ce se intinde in fata. Acolo avem un teren de joaca partial dezmembrat si ruginit, stalpi jerpeliti si cativa copaci. Aceasta curte, strabatuta zilnic de toti locatarii, indiferenti la mediul in care isi petrec viata, are nevoie de un total make-over, pe care il voi initia eu.

***

Potentialilor camarazi de lupta, pot sa le recomand sa treaca pe la Magda Sayeg, amiralul bombelor de lana, si sa ia o doza buna de isnpiratie.

magda sayeg in plina actiune/http://loleshandmade.blogspot.com/

Aceasta tanara femeie, mama a trei copii, tine un magazinas in orasul Houston, Texas, dar se gandeste sa-l inchida pentru a se dedica in intregime promovarii artei in afara peretilor unei galerii si, mai ales, scoaterea ei in strada.

***

Datorita unor oameni ca Magda, orasele devin mai umane, mai colorate, mai optimiste. Cand vezi in fata un stalp galben-verde-rosu-albastru uiti pe loc de badarania societatii in care traiesti Viata devine mai colorata. La sensul propriu.

***

Inspiro: OutdoorKnit, KnitSea, STICKKONTAKT, PurlInterrupted, GuerrillaKnitting on Flikr.

sursa imagini: http://www.google.com, http://www.ladiesfancyworksociety.com/

YARDSALE #8

YARDSALE #8

obiecte inutile

obiecte aparent utile

brose din stofa...overdose

iarasi obiecte

Ilinca la primul ei YARDSALE

Ieri nu am putut rezista tentatiei care a rasarit odata cu perpectiva de a ma pricopsi cu cateva obiecte aproape inutile, mi-am spalat capul, m-am imbracat, m-am certat cu Ilinca de vreo 3 ori pana ea s-a imbracat si s-a incaltat si ne-am pornit spre YARDSALE. Primul din primavara aceasta.

La prima vedere, aceasta editie m-a bucurat mai mult decat celelalte. Erau mai multe haine scoase de prin dulapurile cuiva, erau  obiecte din ceramica (sunt o impatimita a ceramicii originale), erau si multe sapunuri hand-made, care aratau a natural, reviste interesante si cateva bijuterii pe care eu le-as fi cumparat …

Aici, insa, lista cu momentele care m-au bucurat la YARDSALE, s-a epuizat. Imbulzeala era foarte mare. Si daca mai aveai un copil de mana (sau doi, cum m-am trezit eu intr-un moment) era foarte greu sa te deplasezi. Muzica era prea tare, multa galagie si harmalie. In fine, Ilinca mea nu a rezistat si dupa o ora m-a tras cu toata puterea spre iesire.

In rest, preturile au fost, ca de obicei, nu de YARDSALE, ci mai degraba de un targ ce se vrea hype. Evenimentul a fost iarasi invadat de bijuterii dubioase, bentite cu fundite si floricele, carti postale cu inimioare, ingerasi si trandafiri…Intr-un cuvant, dorintele mele de om cu gusturi nu au fost satisfacute. Astept celelalte editii, care, conform logicii, ar trebui sa vina cu obiecte mai interesante, cu solutii mai originale si cu materii prime mai neconventionale.

PS: Fotografiile au fost facute de Ilinca. Cu exceptia primei si ultimii.

VIPuri in sos modovenesc

Daca esti o persoana cat de cat publica si n-ai ce fac intr-o seara de vara, atunci accepta invitatia de a participa la orice fel de „event” agrementat cu VIP-uri si vip-usori locali. Si…nu vei regreta!

VIP FASHION AWARD este la 5-a sa editie. An de an, cinci ani la rand, aceeasi oameni se intalnesc pentru a-si imparti premii de care nimeni nu are nevoie. Aceeasi oameni canta pe scena, aceeasi oameni vorbesc de pe scena, aceeasi oameni sunt stilati, frumosi, destepti. Si asa in vecii vecilor, amin.

In orice caz, daca vrei sa vezi tinute lipsite de orice gust, care ori se incretesc pe salele prea generoase ale unor „vedete”, ori atarna sau daca vrei sa te asiuguri ca doamnele scenei moldovenesti nu au auzit despre a)celulita si metodele de combatere a ei b) un zambet alb si stralucitor c) par ingrijit, fara capete arse si radacini de o culoare dubioasa, atunci accepta invitatia si vin-o la oricare eveniment ce are in titlu falnicul cuvant VIP!

In fine, nu am inteles un lucru, ce cauta prim ministrul si presedintele interimar la asa un eveniment „lumesc”?

PS: Si daca tot am un blog in care se vorbeste, mai mult sau mai putin, despre copii, vreau sa justific postarea data:1) o seara petrecuta la mondenitati moldovenesti este, de cele mai multe ori, o seara pierduta 2) daca ai de ales intre a petrece o seara langa copilul tau sau a admira beau-monde-ul supt din deget, alege timpul petrecut  in familie 3) copiii mei si ai tai nu trebuie sa stie de existenta unor astfel de specii (chiar si pe cale de disparitie).

Istoria unei naşteri

Unul din evenimentele marcante, în opinia mea, din acest an din viaţa Chişinăului (si din cea a întregii ţări), este apariţia pe lume al celui de-al trei-lea copil al Natei Albot. (Ea născuse chiar in timpul cînd noi ne făceam bagajele si ne cumpăram biletele de avion) Naşterea acestui copil m-a bucurat nespus de mult! M-am gîndit atunci: uite, Nata a făcut ceea ce am vrut eu să fac, am ezitat să fac şi, într-un sfîrşit, nu am făcut.

Nata Albot şi-a născut fetiţa în apă, acasă. În Chişinău, Republica Moldova.

Or, eu mă pregăteam să nasc acasă, numai că în Amsterdam, Olanda. Într-o ţară unde aproape 40% din femei nasc acasă, cu o moaşă lîngă ele, Nata ar fi fost o oarecare, o persoană care se supune sistemului lor de sănătate, unde sarcina şi naşterea sunt considerate procese naturale şi unde intervenţia medicală în aceste procese se reduce la minimum. În Moldova naşterea acasă e cu totul altă poveste.

Să nu uităm că „monopolul” naşterilor, la noi în ţară, îi aparţine statului. Cu cîţiva ani în urmă, clinicilor private li s-a luat dreptul de a monitoriza sarcinile si de a asista naşterile. Atunci cînd nu ai alegere, te conformezi sistemului. Sau mergi împotriva sistemului, îţi iai acest drept de „a alege”. Ceea ce a şi făcut Nata Albot. Ceea ce aş face şi eu, doar că peste cîţiva ani, după un bun antrenament psihologic şi fizic.

În cele din urmă, fiind prea tînără, prea speriată de prima sarcină, prea nesigură pe forţele mele fizice şi psihice, am născut la spital. Şi nu pot spune că este cea mai frumoasă amintire din viaţa mea. Chiar dacă am dat viaţă la rîndul meu.

De fapt, cred că medicii europeni nu se deosebesc cu mult de cei moldoveni. Deşi eu eram cea care naşte, cea care ar trebui să fie avantajată, ascultată şi ajutată, a trebuit să nasc cum au vrut ei: culcată pe spate 10 ore în şir, cînd cea mai mare dorinţă a mea era să mă scol, să merg, să-mi ascult corpul, să-mi simt copilul, fară perfuzii, tub cu oxigen în nas, aparat de măsurat tensiunea. Şi toate astea pentru o femeie absolut sănătoasa!

Revenind la Moldova: cred că e o aberaţie cumplită să nu laşi femeia să aleaga unde să-şi nască copilul, în ce condiţii să-şi aducă pe lume progenitura. Copilul este în primul rînd al mamei, mai apoi, al părinţilor ca uniune şi, doar în cele din urmă, al statului. Şi, vrea statul sau nu, noi avem dreptul să decidem unde naştem.

Iată de ce naşterea acasă a copilului nr. 3, a fetiţei Sonia, m-a emoţionat atît de mult, de parcă ar fi fost o victorie personală.

PS: un interviu interesant cu Nata Albot, unde ea ne povesteşte despre naşterea cu pricina şi ne vorbeşte despre cum vede ea maternitatea.