De la Bostaniada cu miros de gutui si de dulceata de bostan

Anul asta am decis sa fiu in rand cu lumea si sa mai ies din oras cu ocazia unor evenimente. Noroc de prieteni cu masini, altfel cred ca as sta doar Chisinau. Uneori e mai usor sa iei un avion, decat sa faci 50 de km in afara orasului.

In fine, „Bostaniada” si noi, ne-am cunoscut. Aglomertie multa. Lumea venea suvoaie. Mult frigarui, multe cozi la tarabele cu mancare, de ti se crea impresia ca vizitatorii nu mancase de doua zile. E oarecum trist, la astfel de evenimente, sa constati ca ne pasa doar de burta.

Eu, fiind o mare amatoare de bostan, mi-as fi dorit sa vad mai multe bucate si preparate din el. De asemenea, mi-as fi dorit sa vad flori in vanzare. Noi, astia de la oras, vanam matusele care vand pe langa piete sau la colturi de strada crizanteme, gheorghine, tigancuse. La un astfel de eveniment, florile de prin gradinile localnicilor ar fi fost o idee foarte buna.

Ma bucur ca lucrurile nu se mai intampla exclusiv in Chisinau. Si ca iti poti intalni amicii si cunoscutii nu doar in cele cateva localuri din centrul capitalei. Un astfel de eveniment face bine tenului si plamanilor. Sper ca la editiile viitoare, compatriotii nostri se vor dezvata, incetul cu incetul, sa se imbulzeasca si sa inteleaga ca nu poti avea toata mancarea din lume.

Data viitoare imi iau paturicea cu mine si o sticla mare de apa.

IMG_8536 IMG_8537 IMG_8538 IMG_8539 IMG_8540 IMG_8541 IMG_8543 IMG_8545 IMG_8546 IMG_8548 IMG_8549 IMG_8550 IMG_8551 IMG_8552 IMG_8554 IMG_8558 IMG_8560 IMG_8563

Am avut si cateva revelatii gustative. Una din ele este tarta din bostan. Un adevarat deliciu!

IMG_8544

Ce-a de-a doua a fost dulceata din bostan. Cum am putu trai pana acum, fara sa-i cunosc gustul?

IMG_8570

Acasa ne-am intors cu alte cateva bunatai tomnatice.

IMG_8569 IMG_8572

Chisinau. Sau cum e sa fii indragostita de un oras, care e ca si un barbat alcoolic

Chisinau este strada Bernardazzi intr-o seara de noiembrie, cand timpul s-a oprit, iar eu stau in fata usii taxi-ului si nu pot intra. De aceea ca e atat de frumos in jurul meu, incat ma ameteste si ma doare.

Chisinau este drumul de acasa pana la scoala, ce trece pe strada Zaikin si urca pe Sfatul Tarii, ca apoi s-o ia la stanga spre Maria Cebotari. Drum pe care il fac si acum. Doar ca nu ma mai opresc la scoala, ci merg mai departe. De aceea ca am crescut.

Chisinau este Ilinca si toate parcurile pe care le-am cutreierat impreuna. Si toate certurile noastre. Si toate impacarile noastre.

Chisinau este Nastea, Dumitrita, Diana, prietenele mele imprastiate intre strada Studentilor pana la Valea Dicescu, trecand intr-o seara de august pe Bernardazzi.

Chisinau este strada Bucuresti, Banulescu-Bodoni, Puskin.

Chisinau este strada Lapusneanu cu o mana de oameni minunati.

Chisinau este Valea Morilor, unde stam intinse in iarba cu tanti Nastea, privim cum norii se plimba agale pe cerul de vara si ne impartasim dorintele. Ce bine e, totusi, ca unele dorinte asa si nu se implinesc.

Chisinau este studentia mamei.

Chisinau este fiecare colt de strada la care m-am oprit. Suparata, indragostita, dezamagita, fericita.

Chisinau este curtea unui bloc de pe strada Sciusev, unde mi s-a dus inima in calcaie intr-o amiaza de octombrie. Si unde, pentru a ma calma, tanti Nastea ma vrajea cu o sticla de vodka.

Chisinau este o noapte de vara, cu 5 ani in urma, cand am inteles ca eu de aici nu mai plec. Si am plecat. Pentru a reveni peste cateva luni si a ramane.

Chisinau este dragoste.

Nota: Un an de fotografii ale locurilor din Chisinau pe care le vizitez cel mai des. Toate facute cu telefonul mobil.

Despre dragoste

E stranie viata. Si oarecum frumoasa prin asta. Si noi suntem stranii…

De o saptamana ar trebui sa fiu la cativa mii de km departare. Intr-un studio micut, cu o orhidee la geam, bucatarie intru-un colt si 15 min de mers pana la Turnul Eiffel. Eu, insa, sunt in apartamentul meu seria 143 (visul tinerelor cupluri optzeciste), intr-o camera cu pereti intunecati, cu cateva sute de carti si un rest de orhidee care asa si nu a mai inflorit in acest spatiu umbrit. In urechi acelasi Damien Rice, acaeasi dezordine pe masa, bujori ofiliti, teancuri de bratari, lumanari prafuite in asteptarea celui care se va incumeta sa le mai aprinde o data. Fotografii de epoca pe pereti, colectie de sticle intr-un colt, palarii vietnameze, lampi colorate si o lustra decadenta. Asta e tot ce am. Intr-un spatiu care nu-mi apartine.

Eu nu am plecat. Si pentru prima data in viata nu m-am simtit obligata sa dau explicatii. De ce raman in tara aceasta de rahat? De ce continui sa-mi urc copilul in microbuzele „mortii” si sa-l chinui cu sitemul nostru de invatamant? De ce nu vreau sa traiesc la Paris? De ce? De ce? De aceea…

***

Intr-o duminica de toamna timpurie am iesit cu fetele mele la plimbare. Am fost la Vivariu. Am fost la Muzeul Etnografic. Am ras, ne-am enervat pe Ilinca, Ilinca s-a infuriat pe noi, ne-am pupat, ne-am tinut de mana. Ne-am sunat baiatul. El locuia la o aruncatura de bat de Muzeu. Ne-a invitat la ceai, cafea si prajituri la o patiserie din apropiere. Am iesit in strada. Am intalnit o prietena comuna. Am vorbit. Am barfit. Ne-am despartit. Baiatul s-a intors in apartamentul sau din spatele Muzeului. Prietena comuna si-a continuat plimbarea duminicala. Noi am plecat acasa. Totul s-a intamplat pe o suprafata de un kilometru patrat.

Chisinaul e un sat. Iar eu am crescut la bunica la tara si am nevoie de vecini, rude, cunostinte, amici. Oameni pe care ii voi evita. Pe care nu ii voi suna. Iar atunci cand ei vor suna la usa – nu voi deschide. Si din cauza ca sunt atat de inchisa si speriata de lume, anume din aceasta cauza am nevoie de ei. Sa nu mor singura.

***

O seara de primavara tarzie. Ochi rosii. Cap patrat. Par zburlit. S-a terminat ziua de lucru. Mi-am sunat prietena care lucreaza la cativa pasi de biroul meu. Ne-am intalnit „ca de obicei”. Petru Movila colt cu 31 august, in fata chioscului de tigari. Ea are un cap mai patrat decat al meu. Doi copii, un sot, o viata care izbucneste uneori ca un gheizer. Ne cunoastem mai mult de 10 ani. Noi ne-am vazut in stari in care nici mamele noastre nu ne-au vazut. Cu exceptia isteriilor din cauza iubirilor pierdute. Directie – terasa de la Palat. Doua beri, un pachet de tigari, ochi obositi si flamanzi, ascunsi dupa ochelari. Disperare care pluteste in aer. Love is in the air… 

O sunam pe Fata cu Parul Negru. Nebuna. Ispita in carne si oase. Ea este a treia. Poarta si ea ochelari negri. Obosita, epuizata, frumoasa. Vesnic plecata la alt capat de lume. In telefon se aud cuvintele ei „Sunt aici, in oras. Veniti!” Alergam ca doua nebune doua cartiere in vale. Intr-o rasuflare. Pe tocuri, cu ochelari pe ochi, cu genti care se balabanesc pe umar. A venit, ea, a treia!

Seara s-a incheiat intr-o noapte transparenta, cu miros de iasomie. Oameni frumosi, oameni dragi. Oameni facuti dintr-un aluat. Pe care ii vei iubi o viata. Neconditionat. Insetat. Drumul spre casa. Lacrimi intr-un colt de taxi. Liniste. Prietenii tac atunci cand durerea ta iese la plimbare.

***

Ieri dupa-amiaza. Cica Chisinaul e paralizat. O fi. Noi insa gasim un microbuz. Pe bancheta din spate sta o cunostinta. Daca tot traim intr-un sat…Ilinca a dansat pentru un concert dedicat Zilei Copiilor. In program urmeaza concertul cu copii vedete si parinti nu mai stiu de care. Ilinca are bilet. Eu nu am. Ca de, sunt la Paris! Inmanez fata unei mamici din clanul nostru. O intalnesc, in multime, pe prietena cu doi copii si cap patrat, fac trei pasi si-o saritura si sunt in piscina. Piscina din spatele Guvernului. In Chisinau totul e la o aruncatura de bat.

Picura cu stropi mari, ca ouale de hulub. Cerul e greu si intunecat. In departare, pe undeva pe la Ciocana, e soare. Sau doar imi pare. Picaturile imi cad pe fata, capul e greu, de parca mi s-a turnat plumb in urechi. Plutesc pe apa, cu fata in sus, cu ochii in Cosmos. Departe-departe, sus-sus, zboara niste pasari. Eu zbor cu ele. Pista mea e goala. Sportivii innoata pe pista paralela.

***

Eu inca nu am despoerit in intregime care e sensul vietii, dar presupun ca el se afla in stransa apropiere de ceea ce numim noi „dragoste”. Daca dragoste nu e, nimic nu e…(e dintr-un cantec, nu?) Printr-o singura numarare, pentru care mi-au ajuns degetele de la o mana si jumate, am inteles ca Parisul ramane in urma Chisinaului. La Chisinau sunt panouri publicitare, gherete, microbuze, deservire naspa in localuri si o mana de oameni pe care ii iubesc. Pana la tremurici. Pana la uitare de sine. Eu nu pot inventa un motiv mai bun pentru a trai. Oriunde.

***

Nu am vrut sa dau explicatii. Si toate aceste cuvinte nu sunt explicatii. Cele 887 de cuvinte scrise pana acum sunt despre dragoste.

Dimineti emotionante

Uneori Chisinaul ma emotioneaza. Ultimile doua zile in troleibuze (din cele noi) rasuna piese care imi aduna lacrimi in coltul ochilor. „Lasati-va dusi de valurile muzicii scrise pe versurile lui Dumitru Matcovschi, care implineste 72 de ani” – spunea crawl-ul de langa cabina soferului.

Troleibuzele noastre au devenit lirice. In ele canta muzica, pe geamuri sunt lipite stickere cu poiezioare despre buna-purtare. Nici nu stii, cum intr-o zi ne vom trezi si noi mai buni, mai lirici si cu versuri la coltul gurii.

***

Buna dimineata, iubiti crestini!

foto: via Lovenordic Design Blog

Chisinaul de duminica

De mica o intrebam pe mama de ce m-am nascut in tara asta, in orasul asta. Si de altii s-au nascut la Londra, New-York, Tokyo sau Paris? Sunt zile cand simplul fapt de a trai in Chisinau imi pare o nedreptate. Desi, singura am ales sa revin. Dar, cum putea fi altfel cand aici, pe fiecare metru patrat regasesc cate o amintire?

Sunt, insa, suficiente amintirile pentru a iubi un loc? Da.

***

Tin minte acum 4 ani petrecusem vara la Chisinau. Intr-o noapte reveneam acasa in taxi. Din boxe suna piesa Anastasiei Lazariuc „Ca prima oara”.  M-a invaluit un fior, acre se ridica treptat din talpi pana in crestet. Eram fericita. Atat de fericita incat imi venea sa plang. Atunci am simtit cu fiecare fibra ca nu voi scapa de acest oras. Ca aici voi reveni, indiferent de punctul de pe glob pe care ma voi afla. Peste 3 luni am revenit. Si am ramas.

***

Daca vreti sa descoperiti un altfel de Chsinau, iesiti afara dimineata sau seara, intr-o duminica. Strazile sunt calme, luminoase, calde, pline de mici colturi poetice. Atunci se vede adevarata fata a orasului, cea a unei urbe provinciale, cu ograzi interioare, cu vecini la sfat, cu pisici lenese, cu multa, multa liniste si copaci seculari. Chisinaul care imi place si de care mi-i dor. Chiar si atunci cand sunt aici.

Velohora 2011

Această prezentare necesită JavaScript.

Velohora este unul dintre cele mai frumoase evenimente din Chisinau. Oameni multi, frumosi, colorati, toti tineri, indiferent de numarul ridurilor, si toti pe biciclete. O priveliste impresionanta.

Visez la ziua in care Chisinaul va aduna tot atatea biciclisti zilnic, nu doar o data pe an.

Hai, Moldova de sub nasul nostru!

De sambata seara, in lumea noastra, a celor mai tineri decat parintii nostri si a celor mai elevati decat locatarii caminului pe langa care trec in fiecare dimineata, se pune o singura intrebare „Ai participat la „Hai, Moldova!’?”

Hm…eu nu am participat la „Hai, Moldova!” organizata de ei, in care ti se ofera un combinezon alb, manusi si pungi de plastic. Eu am participat la „Hai, Moldova!” mea, in blugi vechi,  intr-o vesta cumparata de la second-hand si papucii schiopi ai mamei.

***

Nu cred in campanii ca „Hai, Moldova!” Desi, nu i-as incurca sa-si faca treaba, nu i-as vorbi de rau si, la nevoie, i-as promova. Eu cred mai mult in curatenia facuta zi de zi, saptamana de saptamana, in sensibilizare non-stop, in oferire de exemple directe, sub nasul fiecarui cetatean, care prea mult s-a obisnuit sa traiasca in mizerie, aruncand ochii peste cap la invocarea ultimii sale calatorii in Austria si la „ce-i de curat acolo…nu ca la noi!”

Incerc sa lupt cu mizeria la scara la care poate lupta un om luat aparte. Matur curtea din fata blocului, strang gunoiul din strada mea, spal ascensorul, matur pe etaje, mai nou, sadesc flori. Pentru moment, din cateva sute de locatari din blocul nostru, doar cativa imi impartasesc pasiunea pentru un mediu curat si verde. Ceilalti prefera curatenia vazuta o data pe an in Austria si Cehia.

***

Sambata dimineata, am iesit, in ritm de mers sportiv, in recunoastere spre centrul orasului. In calea mea, unicii oameni care strangeau gunoiul, maturau, plantau flori erau locatarii caminului pomenit mai sus. Niste tineri de la tara, elevi ai unei scoli profesionale, unica lor distractie fiind mancatul semintelor si ascultatul muzicii din telefon, seara de seara, in fata caminului. Toate blocurile din imprejurimi dormeau in „somnul cel de moarte”.

***

E bine sa iesim sa strangem gunoiul la scara mare, cu sutele de mii. Dar, intre timp, ce-ar fi daca am strange de sub nasul nostru? Ce-ar fi daca am lupta cu vecinii lipsiti de cea mai mica doza de bun-simt? Ce-ar fi daca, in pofida majoritatii locatarilor unui bloc anume, carora le place viata in conditii de grajd, deoarece doar asa ar avea motiv de lamentare si smiorcaiala cat ii tine pamantul asta, am face in fiecare zi cate un gest de mentinere a curateniei, de infrumusetare si inverzire? Eu cred ca doar pas cu pas putem schimba ceva. Sistematic, folosind metoda picaturii chinezesti.

***

Dupa cureatenia generala pe care am pornit-o sambata in scara blocului, etajul meu luceste. Mai mult la figurat, decat la propriu. Cata placere pentru vecinii mei de palier sa iasa si sa fumeze o tigara, sprijinindu-se de peretele curat luna, scuipand pe gresia frecata cu Domestos, aruncand apoi mucul de tigara langa liftul care straluceste, atat in exterior, cat si in interior. Sa traiesti vecine! Ca eu curat ‘oi mai face!