Breast cancer is not a pink ribbon

Dedicat tutror femeilor din viata mea care au invins.

Azi dimineata am gasit in posta un mesaj de la o cititoare a acestui blog care m-a bucurat. Tanara femeie a decis ca cea mai buna in zi in care ea e pregatita sa infrunte o intalnire cu ultrasogorafia sanilor a venit. Tot ea mi-a trimis si un link la tema. L-am accesat si am ramas stupefiata, derutata, emotionata. Am plans.

Am sa postez aici doar adresa si o poza. Pentru teaser (vin din teliviziune, nu ma pot debarasa de unele reflexe). Priviti, cititi, plangeti daca simtiti ca lacrimile va innadusa. Dar nu va speriati. Cancerul la san nu e contagios. Doar ignoranta poate fi contagioasa.

The SCAR Project

PS: Noi putem gasi timp sa mergem de doua ori pe an la ginecolog? Noi putem rupe 2 ore dintr-o dimineata pentru o intalnire cu mamologul? Eu sunt sigura ca putem.

 

Despre cancer

La telefon cu mama.

Ea (pe un ton ironico-cicalitor): Tu mai bine ti-ai plati un psihoterapeut, decat sa dai bani aiurea pe teste…

Eu (cu un ton de profet): Prevenirea e cel mai bun tratament!

Discutia, plina de dragoste, s-a iscat din cauza ca mi-am luat azi rezultatele la cateva teste menite sa depisteze ceva ce ar da de banuit un cancer mamar. Si am sunat-o sa-i anunt marea veste: NU AM CANCER! AM SUPRAVITUIT SI ACESTUI STRES CARE IMI RODEA VIATA!

Acum, cand stau linistita si imi sufla ventilatorul in crestet, iar cele cateva foi cu imaginile sanilor mei in adancime si alte cateva fituici cu rezultatele unor teste sangvine, zac pasnic in sertar, sunt mandra, fericita, relaxata si cu 10 kg mai usoara. Am trecut si de aceasta cumpana. Acum. Anul acesta.

Cancerul de san este pentru mine o tema aproape tabu. Aproape soptita. Duruta. Uneori doar un singur gand cu eticheta „cancer de san” ma face sa simt un inceput de lesin. Saptamana trecuta mi-am facut prima ultrasonografie a sanilor. Nu inainte, insa, de a face cu patru luni in urma, alt test cu scopul de a depista eventuale celule cancerigene. Si nu inainte de a innebuni cativa oameni apropiati cu intrebari: Dar daca? Si doar dupa un rezultat pozitiv la testul mentionat si dupa discutii cu femei care mi-au confirmat ca „prevenirea e cel mai bun tratament”, mi-a aparut curajul sa merg si la ultrasonografie. Dupa care, mi-am mai facut alte doua teste …asa…pentru siguranta.

***

Bunica din partea mamei a murit de cancer mamar. Ea a refuzat sa se trateze. Eu nu i-am vazut suferinta. Din lasitate, din frica. Aveam 19 ani si eram indragostita pana peste cap. Stiu, insa, ca boala a secat-o, a nimicit-o, a facut din extraordinara si puternica femeie de 100 de kg un copil mic si slab. Stiu ca mama ii facea injectii cu morfina si ii punea doze mai mari decat se permitea, doar pentru a-i face ultimile zile mai suportabile.

Pentru a sterge urmele, arunca ampulele in soba.

Ma opresc aici. Acesta este poate cel mai greu bagaj pe care il duc prin viata: bunica si cancerul ei.

***

Mama e optimista. Straniu de optimista pentru un om foarte sceptic. Ea nu crede in prevenire. Ea crede in anii mei. In simptome. In orice, numai nu in nevoia unor teste la doar 30 de ani. Asta, insa, e o alta poveste. Povestea generatiei mamelor noastre, crescute sub drapelul rosu. Despre ea voi vorbi alta data.