Pe drum

Cu un an si jumate in urma planificam sa ma mut la tara impreuna cu Ilinca. Apoi mi-am lasat inca un an de munca silnica in minele subterane ale unei televiziuni. Dumnezeu, insa, a fost mai mare decat planurile mele, si m-a scos de acolo mai devreme decat m-as fi eu asteptat. Apoi, mintea mea a configurat un alt plan de cucerire a lumii. A unei altfel de lumi. Dar, sa visezi nu e rau. E chiar bine.

***

An de an, planurile de evadare se inmultesc, uneori devin mai sofisticate, alteori simpliste de tot, de genul „imi iau rucsacul, fata si pasaportul si pana aici a fost…” Desi, imi vad visul de a calatori destul de clar, nu mi-am facut inca un program anume. Intotdeauna ma gandesc ca daca as fi singura ar fi cu mult mai simplu. Apoi, imi dau o plama si imi spun ca daca eram singura eram alta. Cum anume, nu am de unde sti.

***

Niciodata nu m-am crezut o curajoasa, iar tot ce-am facut din domeniul riscantului au fost ca niste sarituri cu parasuta a unui om fricos care sta in fata usii deschise a avionului, cerul albastru atragandu-l ca un magnit, iar el tremura ca o frunza, inchide ochii si sare.

De cand a aparut Ilinca, insa, ma stradui sa sar cu parasuta mai putin. Acum masor, analizez, calculez, compar si…aman.

Ilinca vrea sa vada Parisul? Nu, nu acum…E inca mica sa umblu cu ea pe drumuri. Ilinca vrea la mare? Atunci sa fie Turcia, 5 stele, ultraallinclusive. Dar cum altfel? Copilul trebuie sa se odihneasca in confort. Ilinca aude de o eventuala calatorie in India si sare in sus de bucurie? Nu, nu, draga mea, acolo sint multe boli, tantari, apa e murdara si, in genere, mama pleaca singura! Si tot asa, pana la nesfarsit, pana copilul va creste si va pleaca de capul lui (in cel mai fericit caz), satul de atata protectie, de atata all inclusive si suparat pe parintii care au calcat imprejurul lui in ciupici de puf ca sa nu-l deranjeze.

Adevarul, insa, e altul. Noi, parintii, (scriu deja la plural, deoarece stiu ca nu sint singura in aceasta lupta) ne temem sa nu fim deranjati, sa nu ni se ia confortul, (oh, Sfintul Confort!), sa nu ne luam in cap toate rudele, care stiu mai bine cum trebuie sa ne crestem copilul si ca daca ne lansam in aventuri improbabile (cat de probabila poate fi inchirierea unei case in Indonezia si home-schooling-ul?) atunci toti vom muri.

***

Dupa cativa ani de analizare, de planificare, de vacante la malul piscinii si amanari, intr-o seara de iarna, in timp ce-mi plateam online un bilet pentru un festival rock din Belgia, m-a „acoperit” adevarul ca un strat de zapada. In ziua in care eu voi sari, beata de fericire, pe ritmurile live a celor din „Florence and The Machine”, Ilinca va implini 8 ani.Singura, acasa. Ce fac cu ea? Ajutor!

Raspunsul a venit, asa cum de cele mai multe ori se intampla, de foarte aproape. Un raspuns simplu ca buna ziua. Ba nu, mai simplu, chiar. Atat de simplu, incat niciodata nu m-as fi gandit la el.

„Ia-o pe Ilinca cu tine”…

Da! O iau pe Ilinca cu mine! De ce nu? Ilinca si eu in fata scenei pe care canta Red Hot Chili Peppers in ziua in care ea face 8 ani! Atat de super, incat imi tremura de pe acum genunchii. Si iar au aparut un milion de intrebari.

La ele, insa, voi raspunde treptat. Calm. Fara panica.

***

La vara, eu si Ilinca iesim din carapace. Drum bun, fetele mele!

PS: in capul meu traieste un gandacel, care imi spune ca acela va fi primul pas in calatoria noastra din jurul lumii.

foto: de aici

Imagini ce iti taie rasuflarea, iti ridica tensiunea si iti dau mancarimi la talpi

Initial, vroiam sa scriu ceva ce ar indulci o dimineata de luni in plina canicula. Cuvintele sunt, insa, in plus. Imaginile, emotiile, ochii larg deschisi si visul care ne arde la foc incet interiorul – e tot de ce avem nevoie intr-o viata de om. Si intr-o zi de luni.

***

Saptamana aceasta poate fi altfel. Eu vreau sa incerc. Buna dimineata!

foto: bbc

Inceputul inceputului

Vreau sa calatoresc. Acestea sunt cele trei cuvinte ale mele, pe care sunt gata sa le rostesc la orice ora de zi sau noapte. Si, cum, de obicei, se intampla in viata noastra cea de toate zilele, gasesc o mie de motive sa aman. Viata, insa, nu amana. Ea trece, incet, dar sigur, lasandu-ne perplecsi la gandul „da unde eram eu atunci…”

Sa calatoresti nu este greu. Mi-au demonstrat-o cativa zeci de oameni pe care i-am intalnit in drumul lor imprejurul lumii. Nu este greu in sensul in care intelegem noi greul. Ai nevoie doar de un rucsac bunisor, incaltaminte comoda, ceva bani si o minte deschisa pentru a invata cateva cuvinte esentiala in orice limba. Cel mai important, insa – ai nevoie de determinare. Forta care iti va misca picioarele in ziua in care vei decide „Gata. Plec.”

***

Sunt in proces sa-mi cultiv aceasta determinare. Si nu m-am apucat sa inventez din nou bicicleta. Merg pe urmele celor care au facut-o deja, avand inspiratia sa se imparta cu cei care mai stau pe ganduri.

***

Nu stiu cand anume voi incepe. Mi-am stabilit, insa, data la care trebuie sa stiu incotro o voi apuca in prima zi a drumetiilor mele. 30 de ani mi se pare varsta potrivita pentru a schimba nitel cursul vietii. Nu stiu nici unde anume voi incepe. Cu siguranta, insa, voi avea pamantul sub picioare, inima in gura si capul in nori.

foto: boooooom!

Harta magica

Hartile sunt o mare pasiune de-a mea inca de cand eram mica. De la 5 ani invatasem aproape toate capitalele lumii, gratie bunicului si mamei. Jocul meu preferat era „de-a orasele”. Cand am crescut nitel si invatam deja la scoala, in camera mea si a fratelui, chiar pe peretele din fata mesei de lucru, se intindea o harta politica a lumii de mai mare dragul: lata, lunga, cu o suprafata lucioasa. Intre doua exercitii la matematica, navigam pe oceane, escaladam munti si stangeam vulcane. Harta noastra era cea mai frumoasa carte de povesti.

Am crescut, am facut schimbari si reparatii de nenumarate ori. Harta a fost exilata prin diferite colturi intunecate, stransa sul si legata cu o coarda. Mai tarziu, Ilinca a avut fericirea sa se joace pe ea ca pe un covoras, invatand diferite parti ale lumii. Acum harta a disparut din viata noastra. Pentru mine aceasta disparitie a ramas un mister.

***

Incerc sa-i transmit si Ilincai gustul destinatiilor improbabile, oraselor cu denumiri lungi, cat o seara de vara si a calatoriilor la capatul pamantului. I-am luat si ei o harta politica. Una mica, cat doua foi A4. Am batut-o in cuie deasupra patului sau, cu gandul ca acest obiect magic ii va purta visele departe-departe.

***

Hartile, atlasele, globurile raman pentru mine un cadou perfect si o metoda originala si relativ ieftina de decor. Un perete plin de harti e ca o etajera plina de carti: poti citi si citi.

foto: livet hemma, gingerella, French Knot

Buna dimineata! Visam cu ochii deschisi!

Doua minute de inspiratie matinala pentru cei care sufera de aceeasi boala ca si mine, pentru cei care inca se mai gandesc ca viata poate fi mai mult decat servici, casa, vacanta la mare, pentru cei care viseaza la tari indepartate, pentru cei care sunt gata de drum, insa, picioarele se obstineaza sa se miste, pentru cei care au mancarimi la talpi, dar in cap marasm. Buna dimineata!

video: gnarly bay productions inc. via vimeo

foto coperta: cartoonland

Viva la Libertad!

Credit foto: graur razvan ionut

Femeile sunt diferite. Oh, ce-mi place acest enunt! Si enigmatice si misterioase si inca o lista de adjective care nu sunt de niciun folos. Femeile sunt oameni, oameni buni! Asta insemnand ca orice poate face un om, poate face si o femeie. Si, daca s-au facut drumuri, construit avioane, inventat pasapoarte si i s-a dat dreptul femeii sa voteze, atunci trebuie sa folosim aceste resurse dupa bunul nostru plac. Si, chiar daca o colega de-a mea viseaza sa se marite pentru ca (atentie!) vrea sa calatoresca, sunt altele care divorteaza din acelasi motiv.

***

Eu plec intr-o mica escapada. Nu foarte departe si nu pentru mult timp. Ideea este ca plec singura pentru prima data in viata. Singura in autobuz, singura in hostel, singura in cafeneli si restaurante, in muzee si biserici. Vreau sa incerc pe pielea mea cum e sa calatoresti solo si inca sa fii femeie. Iau cu mine doar un rucsac mic, un aparat de fotografiat si pasaportul albastru. Sunt foarte exaltata. Desi nu plec la capatul pamantului, stiu ca acest pas minuscul spre o alta lume, acolo unde nu ma stie nimeni si unde sunt atatea de descoperit, este un inceput. Mai stiu ca la iarna voi pleca putin mai departe, tot singura. La vara, traseul meu se va lungi si sper sa il parcurg cu Ilinca. Iar peste un an, Transiberianul se poate transorma din vis in realitate.

***

Pentru mine a calatori este un scop in sine. Si nimic, absolut nimic, nu ma incanta mai mult decat gandul ca, iata-iata, voi pleca. Oricine poate calatori. Si aici sunt chiar categorica. De calatorit se poate in zeci de feluri, cu zeci de variante de buget. De calatorit se poate si cu un buget de 5 dolari pe zi. Sunt femei care calatoresc cu bebelusi de 2 saptamani. Sunt familii care fac inconjurul lumii pe biciclete si asta cu 3 copii din urma. Sunt sute si mii de exemple. Si toate au un singur ideal – drumul. Despre asta, insa, cand ma intorc.