Incetati sa culpabilizati III

Aceasta este ultima parte a interviului cu Boris  Cyrulnic, psihiatru francez. Daca ati avut rabdare sa ajungeti cu lectura pana aici, sa stiti ca n-ati facut-o in zadar. Fiecare parinte va gasi in aceste randuri ceva ce il va putea ajuta pe viitor. Lectura placuta!

Parintii se vad somati de discursul ambiant – a politicienilor inclusiv- sa dea dovada de autoritate. Dar cum sa exersam autoritatea pe care am pierdut-o deja ?

B.C. : Autoritatea este acceptata atunci cand exista o relatie de influenta. Inainte, capitanii navelor erau unicii stapini la bord, dupa Dumnezeu, dintr-un simplu motiv : ei erau singurii care stiau sa descifreze o harta maritima. Din momentul in care stiinta este impartasita, ceea ce este propriu democratiei, relatiile de influenta nu mai sunt acceptabile si puterea e contestata. In lucrarea « Copilul, capul familiei » (L`Enfant chef de la famille), psihiatrul Daniel Marcelli arata ca tehnologia face din copiii nostri egalii nostri si, uneori, superiorii nostri. Acesta este un eveniment considerabil, deoarcea transmiterea este inima educatiei. Or, noi le transmitem din ce in ce mai putine lucruri- sau valori venite de pe Marte. Ieri barbatii cresteau baietii si femeile cresteau fetele. Aceasta era o ucenicie, noi transmiteam un model comportamental. Fetele invatau cum sa aiba grija de un copil. Barbatii transmiteau o meserie, un « savoir-faire » de taran, de muncitor, de lemnar, de marinar…Astazi aceste cunostinte sunt fara valoare. Acum numai copiii de invatatori devin invatatori.

Toate acestea se intampla din cauza ca autoritatea parentala a slabit ? Avem ipresia ca vechiul conflict al generatiilor s-a mai calmat…

B.C.: Vreti sa spuneti ca criza adolescentei a disparut? Este adevarat in parte. In 1968 trebuia sa te rascoli impotriva parintilor. Astazi, conform unei anchete recente, 10% din adolescenti sunt intr-o stare morala grava ; 30% sunt in conlict intermitent cu parintii, cateva ore pe saptamana ; altii cresc, supunindu-se nu legii parintilor, ci legii societatii. Poate ca astazi legea este emisa de altcineva decat parintii.

Totodata continuam sa traim conform postulatului care zice ca educatia parentala joaca un rol decisiv in dezvoltarea personalitatii. Copiii devin ceea ce noi facem din ei ?

B.C. : Iurma cu cateva generatii noi stiam ceea ce trasmitem : un nume, un bun, un pamant, o meserie, o religie, o cultura. Familia spunea : vei avea aceasta religie, te vei casatori la aceasta varsta, vei avea copii. Astazi transmiterea e mai mult psihologica. Esentialul se transmite fara stirea nostra : o angoasa, reprezentari ce influenteaza temperamentul – anxios, vesel, indiferent. Noi transmitem multe lucruri, dar nu ceea ce credem.

Copiii sunt din ce in ce mai putin modelati de catre parinti. Educatia lor trece, din ce in ce mai mult, prin radio, imagine, cinema. Toate studiile ne arata ca imaginile au o putere deosebita de modelare emotionala si intelectuala. Baietii au un model de cunoastere a sexualitatii unde violenta este o vertute. Adolescentii traiesc intr-o cultura disociata, unde, pe de o parte, li se spune ca violenta este daunatoarea si, pe de alta parte, li se intipareste in minte modele de o violenta extrema.

In acest caz ce putem spune mamei, tatalui care isi vede copilul derapind spre droguri, violenta si care se intreaba : Ce am facut rau ? Ce eroare am comis ? Priviti parintii batuti. Acestia nu sunt neaparat parinti ce au demisionat…

B.C. : Nu

Nici violenti…

B.C. : Dimpotriva. Exista un profil tip : acestia sunt parintii batrini, devotati, prea buni. Anormal de buni. Fara autoritate si chiar in mod voluntar fara autoritate. Multi avocati, medici…Putini proletari sau imigranti. Exista o structura afectiva imprejurul copilului care functioneaza ca o inchisoare afectiva si care il face pe adolescent, la varsta cand el are nevoie sa-si cucereasca autonomia, sa se intoarca violent impotriva parintilor sai. Fraza pe care am auzit-o de o suta de ori : Este un inger afara si un demon acasa. Un inger cand iese in lume , deoarece el are frica de lumea exterioara. Un demon acasa, deoarece el se considera rege. Faptul de a nu enunta legea, de a nu structura universul afectiv al acestor tineri, ii transforma in tirani domestici.

Eu lucrez cu marocani asupra personalitatii teroristilor. Practic toti au fost bine crescuti ; ei au avut un tata domol, o mama gingasa. Mediul familial este asa de bine organizat, incat copiii nu pot sa se identifice, deoarece parintii, in dorinta lor de a face bine, rezolva toate problemele in locul lor. Eu nu pot sa descoper ceea ce sunt, ce vreau, ce valorez, decat prin a ma supune unor comportamente distrugatoare. Baietii cauta riscul in droguri, terorism…Pentru fete scenariul comportamental este acelasi, doar ca asumarea riscurilor trece prin sexualitate. Acesta este efectul secondar al familiei nucleare.

Sa recapitulam : copil rar, familie auotocentrata, obsesie educativa, exigenta de performante ce duce la frustrare…acesta este scenariul unei superbe nevroze colective. Cum sa ne descurcam ? Ce discurs sa tinem in fata parintilor angoasati ?

B.C. : Eu le-as spune, in primul rand : incetati sa culpabilizati. Nu cautati sa fiti un parinte perfect. Imperfectia parentala este o sursa de conflict ce ajuta copiii sa-si capete autonomia : va trebui sa ma descurc singur, deoarece nu pot astepta totul de la ei. Persoanele care doresc sa-si creasca prea bine copiii, isi ascund suferintele proprii, pentru a nu-i face sa sufere pe ei (copiii). Ma gandesc la aceasta fraza a unui pacient, care-i reprosa tatalui sau ca i-a ascuns trecutul lui dureros « Te-as fi iubit cu tot cu rana ta ». A-si marturisi imperfectia in fata copilului inseamna a-l ajuta. Dorind sa fie perfecti, parintii ascund zonele de umbra a personalitatii lor, slabiciunile, lasitatile, esecurile si copii se dezvolta, fiind in contact ci parinti « gauriti ». Or, ei au nevoie de parinti intregi si nu de parinti perfecti.

Mai apoi, nu fiti parinti singuri. Chiar daca sunteti generosi, curajosi, veti crea o inchisoare afectiva. Fiti inconjurati de prieteni, de rude, construiti un sistem de atasare multipla, pentru ca atunci cand copiii vor avea coflicte cu voi- si ei le vor avea- sa aiba un var, un unchi, o matusa spre care sa se poata indrepta. E nevoie de un sat intreg pentru a creste un copil, spune un proverb african. Nu putem creste singuri un copil. As spune, la urma, ca societatea, cultura ce ne inconjoara, cinematograful, literatura, lucreaza pentru a modifica stereotipele, pentru a reda, cat tatilor atat si mamelor, o autoritate desexualizata.

In fond, Dvs. pledati impotriva iluziilor unei puteri coplesitoare, pentru o parentalitate relativa…

B.C. : In mod absolut. Nu fiti perfecti, singuri si atotputernici !

 

traducere si adaptare din franceza: alobebe

sursa: Nouvel Observateur, 25 februarie 2004

Incetati sa culpabilizati II

Madame Charpentier si copiii  (Pierre- Auguste Renoir1878)

Madame Charpentier si copiii (Pierre- Auguste Renoir 1878)

Cu cativa ani in urma, cand Ilinca abia incepea sa vorbeasca, ma preocupa foarte mult problema educatiei. Nu stiam ce stil sa adopt, nu stiam daca trebuie sa fiu autoritara, asa cum sunt majoritatea parintilor si buneilor la noi sau permisiva, asa cum vazusem ca sunt o buna parte din parintii din Europa de Vest. Pentru a iesi din acest impas, am inceput sa caut articole si interviuri cu cei mai renumiti psihiatri francezi (ei imi erau mai accesibili) si, din abundenta de timp liber, am inceput sa-i traduc.

Incepand cu 1960 ascundem varguta. Nu mai exista o seminta rea, exista doar copii care nu au fost iubiti indeajuns. « Dialog » devine cuvantul cheie. Greseala generatiei `68 nu a fost oare refuzul conflictului, ideea precum ca e posibil sa cresti copii fara a intra in conflict  cu ei? Faptul ca parintii nu mai indrazneau sa spuna « nu » …

B.C. : Daca inaintea razboiului (II RM) ne feream de debordarile afective (atentie, se spunea, il veti allinta !) prim anii `50 putem vedea dezvoltarea unei scoli psy ce asociaza ideea de autoritate nazismului. Acest curent a culminat in preajma 1968 cu diverse teorii- si aici ma gandesc la Herbert Marcuse sau la redescoperirea lui Wilhelm Reich– facand apologia dorintei si explicand ca orice autoritate este generatoare de frustrari, deci de violenta. Am observat insa contrariul : dorinta nestructurata de interdictie este o forma de violenta. Conflictul, daca este stapanit, are o functie structuranta, ca si interdictia. Cu o conditie insa – sa nu duca la amputarea personalitatii.

Am ramas frapat cand am constatat ca asistam astazi la revenirea internatelor. Si, din ce in ce mai des, adolescentii sunt cei care le reclama. Deoarece internatul ii ajuta sa lupte impotriva angoasei incestuale- nu vorbesc aici de act, ci de prea marea apropiere afectiva cu mama-tata. Aceasta este familia fuzionala : eu ma simt atat de bine cu mama si tata, incat nu am forte sa ma dezlipesc de ei ; mi-e frica de societate, acolo unde sunt relatii conflictuale, de rivalitate, unde trebuie sa te bati. Sunt bine cu mama-tata, dar, in acelasi timp, ii detest, deoarece ei nu mi-au dat forta sa ii parasesc. Internatul serveste in acest caz ca structura intermediara, permitind copiilor sa lupte impotriva acestei proximitati angoasante, ajutandu-i sa paraseasca in mod progresiv parintii, pregatindui astfel la autonomia sociala. Pe timpuri, strada juca acest rol. Banda de prieteni era acea care te punea in contact cu alti oameni, cu alte culturi, cu alte medii sociale. Dar in societatea atomizata de azi, puterea socializatoarea a strazii, a cartierului sau a satului, are tendinta sa se piarda.

Astazi balanta se inclina in alt sens. Facem procesul lui 1968 si psihologii sunt primii care spun : Atentie, am lipsit de legitimitate vorba adultului, acum e timpul sa reabilitam legea, autoritatea. De ce ?

B.C. : Asistam acum la revenirea legii. Am vazut o generatie crescuta conform principiilor lui W.Reich sau a faimosului Dr. Spock (care a recunoscut la finele vietii ca a exagerat in privinta satisfacerii tuturor cerintelor copilului). Toate acestea au dus la crearea unor catastrofe comportamentale. Eu vad deseori in terapii copii ai caror parinti sunt prea buni. Fraza lor tipica este : parintilor mei nu le pasa deloc de mine, puteam face orice as fi vrut. Aceasta demonstreaza ca ideologia libertatii a fost traita de acesti copii ca un semn de lipsa de afectivitate. Absenta interdictiei creaza o ambiguitate ce angoaseaza teribil. In acelasi timp, interdictia are ca functie structurarea afectivitatii. Deoarece te iubesc,  iti spun : tu poti face asta, tu nu poti face asta.

Am ajuns sa resmtim chiar, la unii dintre confratii Dvs., un fel de nostalgie dupa timpurile cand tatal facea legea in casa…

B.C.: Descalificarea tatilor este o realitate. Femeile au ajuns sa aiba atata putere afectiva si sociala, incat unele grupuri psy, revin la vocabularul lacanian, resuscitand astfel « legea tatalui ». Eu nu cred, insa, ca ar fi posibil si dezirabil de revenit la tatal arhaic. Autoritatea, legea, nu mai trebuie sa fie sexuate. Barbatii au dreptul sa fie afectuosi si femeile au dreptul sa enunte legea.

Tatal napoleonian avea o autoritate zisa naturala, deoarece ea ii era atribuita de contextul tehnic si sociologic. Pana in anii 1950, muschii barbatului erau aceia care furnizau energia necesara functionarii societatii. Cand nivelul tehnologic e slab, energia sociala este produsa de forta fizica; in schimbul suferintei lor fizice, barbatilor li se atribuie o autoritate simbolica puternica. Cand eram copil, un barbat de marimi impunatoare era considerat, el oferea siguranta, el era cel care putea ridica un car rasturnat. Tatii erau eroii familiei, femeile fiindu-le servile in mod absolut. Doua generatii mai tarziu forta fizica nu mai este actuala. Forta musculara nu mai este o valoare, decat in rugby, box, in spectacolul sportiv, in general. Tehnologiile, precum chimia, informatica, etc. sunt cele care modeleaza astazi mediul nostru social. In acesata ecologie artificiala, femeile sunt tot atat de competente cat barbatii. Cand feministele au asasinat « tatal napoleonian », in anii `70, ele i-au smuls  puterea pe care el o detinea  deja prin uzurpare. In acel moment nu am stiut sa reimpartim autoritatea. Mamele au demolat autoritatea tatilor, fara a imparti din influenta ce permite autoritatea. Si aici, repet, barbatul poate fi autoritar numai daca i s-a permis permis. In mod contrar acesta este un tiran. Trebuie ca femeia si societatea sa spuna : acesta este tatal tau, el are dreptul sa dicteze legea. Si apoi trebuie de adaugat neaparat : mama ta are de asemenea dreptul sa dicteze legea.

Trebuie oare sa invinuim familiile reconstituite ?

B.C. : Nu avem dreptate atunci cand opozam familia reconstituita familiei traditionale. Pana la descoperirea profilaxiei nasterii, femeile mureau tinere- in sec.XIX ele traiau in mediu pana la 36 de ani- si barbatii lor se recasatoreau. Inainte de I Razboi Mondial, doar 1 copil din 2 era crescut de ambii parinti biologici. Razboiul a lasat 12 milioane de orfani. Modelul mama-tata-dadaca-copilul nu rezistat decat cateva generatii. Inainte familiile se reconstituiau din motive de moarte sau boala, astazi din motive de satisfactie personala.

Traducere si adaptare: alobebe

Incetati sa culpabilizati!

Ilinca, Istanbul 2005

Lectia lui Boris Cyrulnik, psihiatru si etholog francez, autor a numeroase lucrari de psihologie.

Partea I

Cum explicati Dvs. acest paradox : parintii nu au acordat nicodata atat de multa atentie aducatiei copiilor lor. Ei au citit toate cartile, au privit toate emisiunile. Si in ciuda a toate astea, sau gratie lor, ei nu au fost niciodata atat de descumpaniti, angoasati de frica de a face ceva gresit…

Boris Cyrulnik : Nu exista progres fara efecte secundare. In Occident, de la al II Razboi Mondial, progresul este prezentat prin dezvolatarea ideii de persoana. Prioritatea existentei nu mai este supravietuirea grupului, ci aventura individuala. Asistam la o reorganizare completa a interactiunilor in interiorul familiei, cuplului si in relatia parinte-copil. Este momentul cand casatoria din libera alegere, « casatoria din dragoste », remplaseaza casatoria aranjata. Femeile lucreaza si nu mai au nevoie, economic, de barbati, ele devin, la randul lor, persoane si a impiedica dezvoltarea lor este considerat o crima. Mai inainte exista o dependenta organica de cuplu :fata de ruscurile existentei, singura salvare a unuia era celalalt. De acum inainte, contractul unui cuplu devine un contract de durata determinata de placerea reciproca. Atit timp cat tu participi la satisfacerea mea, si reciproc, noi aven un motiv de a fi in cuplu. Dar in ziua in care tu impiedici aventura mea sociala tu rupi acest contract de durata determinata ; noi nu mai avem motive de a ramane impreuna.

Miza casatoriilor aranjate este transmiterea. Trebuie de transmis un bun, un pamant, o religie, o meserie, deci a face copii, un baiat de preferinta, care va perpetua numele si, mai ales, in societatea de altadata unde nu exista asigurarea batrinetii si unde speranta de viata a barbatilor era cu mult mai mare de cea a femeilor, de a servi « sprijin la batrinete ». In casatoria din dragoste, miza prioritara este dezvoltarea personala- a parintilor mai intai si apoi a copilului si eventual, datorita pilulei, a copilului dorit si nu subit.

Inainte copilul era in serviciul proiectului familial. Acum, familia este in serviciul proiectului pentru copil…

B.C. : Acum 30 de ani, cand am inceput sa lucrez, femeile imi spuneau : « Am sa-i dau un copil sotului meu, el va fi fericit », astazi femeile spun : « As vrea sa-i dau un tata copilului meu ». Copilul a devenit centrul familiei, in timp ce inainte acest loc il ocupa tatal.

Acest copil, care am descoperit, este si el o persoana…

B.C. : Aceasta este, de fapt, un nou stereotip : copilul este o persoana, pruncul este o persoana. Si chiar foetosul este o persoana. Vom vedea, datorita ecografiei, ca la finele sarcinei, el are deja comportamente preferentiale. Si parintii sunt incantati sa spuna : acesta va fi un fotbalist, aceasta va fi o dansatoare…tehnologia participa la mit. Pe cand in societatea arhaica nu exista decat un mod de a se dezvolta, cel prescris de clan, in lumea moderna un copil poate deveni o mie de persoane diferite.

De unde si frica parintilor de a nu fi la inaltime ?

B.C. : Progresul este inflorirea, desavarsirea persoanei. Efectul secundar este angoasa.

Cu atat mai mult ca copilul a devenit un bun rar : cand rata natalitatii e de 1,8 copil pentru o femeie (Franta), nu mai avem dreptul sa-l ratam…

B.C. : Il ratam din ce in ce mi putin din punct de vedere biologic. Din punct de vedere psihologic…eu va indrept spre studiile psihologilor chinezi asupra consecintelor politicii copilului unic. Inainte erau 10 copii pentru o femeie, parinti indobitociti de oboseala, care nu investeau in copiii lor. O mortalitate infantila enorma- pana la finele sec. XIX, 1 copil din 2 murea in primul an de viata. Din momentul in care legea copilului unic a fost votata, acesti copii au fost suprainvestiti, coplesiti…

« Micii imperatori »…

B.C. :…si, intr-o generatie, am putut observa o explozia a numarului copiilor obezi, suicidari, tirani. In Franta, studiile asupra copilului preferat dau, in mod sensibil, aceleasi rezultate.

Toata responsabilitatea educatiei se concentreaza asupra cuplului mama-tata sau mama singura. Face oare sa regretam familia traditionala largita, cu bunici, unchi, matusi, veri ?

B.C. : In societatea nostra formata din cheaguri, unde fiecare familie traieste izolata in apartamente de 3 odai, exista putin ajutor reciproc. Daca un tutore capituleaza- moartea unui parinte, boala mentala…-tot universul copilului se prabuseste. Gratie progresului social, adultii traiesc cu mult mai bine ; ei au apa curenta, sala da baie. Eu nu mai trebuie sa suporte promescuitatea. Ei sunt mai fericiti. Dar in schimb, ei si-au pierdut vecinii si verii. Si copiii, ei sunt mai putin fericiti. Mai putin bine supravegheati. Ei au mai putini prieteni de varsta lor. Si cum ambii parinti lucreaza, nimeni nu se mai ocupa de ei. Copiii de azi cresc in familii hiper-tehnice, hiper-absente, unde cunostintele sunt mai mari ca niciodata si unde performantele sunt mai slabe ca niciodata, deoarece cartea serveste ca proteza  handicapului educatiei corp-la-corp.

Cand eram copil, toate femeile tinere stiau sa ingrijeasca un copil mic. Deoarece toti o faceau imprejurul lor. Bunicile erau niste cliniciene excelente : ele stiau sa identifice o diaree, sa repereze semnele unei deshidratari…Astazi mamele trebuie sa apeleze la pediatru sau la carte : am introdus tehnologie acolo unde era sensorialitate. Relatia cu copilul se tehnicizeaza, se profesionalizeaza.

De aici, a fi parinte devine o meserie. In sensul in care Freud spunea: « Sunt doua profesii imposibile: guvernarea si educarea; in ambele cazuri, suntem condamnati la esec.” Deoerece nu exista indivizi perfecti ; nici un copil nu poate fi la inaltimea asteptarilor parintilor lui…

B.C. : De fapt, asa si cream angoasa si psihotraumatizmele. Mai intai ii vom face pe parinti constienti de totul – daca faceti astfel, spun cartile, se va intampla astfel ; daca sunteti prea nu stiu cum, aceasta va produce aceasta paguba. Apoi ii vom pune in incapacitatea de a actiona sau de a vorbi, pentru a putea repera ceea ce au provocat.

Dar ei pot actiona !

B.C. : Nu, ei sunt din ce in ce mai mult in faza de constientizare si din ce in ce mai putin in faza de decizie comportamentala. Ei pleaca dimineata, revin seara tirziu, petrec tot mai putin timp cu copiii lor. Ei nu mai pot da bataie la fese- ceeea ce este bine- sunt chiar tari unde ea este interzisa. Si cand ei vorbesc, ei nu se mai fac ascultati. Acessta este ciclul consientizarii, impotentei, culpabilitatii. Mamele sunt primele care s-au simtit vinovate, deoarece ele au inceput sa lucreze. Astazi aceasta se resimte mai putin. Doar ca acum si tatii sunt inclusi in aceasta culpabilitate.

Psihiatrii nu poarta aici o responsabilitate enorma ? Vedeta anilor 1960-1970, popularizata de emisiuni si revistele feminine, a fost « traumatismul ». Atentie, nu traumatizati copilul ! De unde si vine aceasta inhibitie fata de actiune…

B.C. : Pana la inceputul sec. trecut, deprinderea suferintei este o valoare educative. Datorita conditiilor de viata grele, daca un barbat nu suporta suferinta, el e desconsiderat. Din aceasta cauza, notiunea de maltratare este de negandit. Biciuirea unui baiat, bataia peste degete, este moral. Este bine. El trebuie sa fie indurator. De asemenea, se crede ca e bine de impiedicat dezvoltarea femeii, in caz contrar ea isi va demostra pesrsonalitatea , ea va face dragoste cu cine vrea.

Odata cu anii 1960 si cu dezvoltarea literaturii psihologice si, mai ales, a celei psihanalitice, putem vedea ca stereotipurile se schimba. Inainte foloseam o metafora vegetala, seminta buna, seminta rea. Aceasta este o metafora rasista. O seminta rea este un copil de o calitate rea. Ce facem cu o seminta rea? O zmulgem. Aceasta viziune va fi inabusita din start de primele lucrari asupra rolului afectivului in dezvoltare.

Traducere si adaptare: alobebe

VA URMA…