Oda satului meu

Bine am revenit pe propriul meu blog!

***

Dupa o saptamana, in care as fi facut orice numai sa nu stau in fata calculatorului, ma intorc in casa mea mea virtuala. Vorba ceea home sweet home. Dispozitia este una de plecare, de regasire, de amintiri, de plimbari si adulmecari de arome care mi-au umplut o parte din viata.

***

Plec maine la tara. Sunt foarte emotionata. Nu am calcat pe acolo de 3 ani. Intotdeauna invocam diverse motive pentru a nu pleca. Nu vroiam sa vad casa buneilor cu jalizele la geamuri. Si, in genere, cum sa urc dealul si sa nu intru pe poarta cioplita in lemn de bunicul?

Cand eram mai mica, iar buneii in viata, coboram din masina inca la podul din satul vecin, pentru a merge  cei 200 de metri ce ma desparteau de casa, pe jos. Era un tribut de-al meu, copilaresc, platit satului in care s-a nascut mama si in care am copilarit. Nu-mi pot imagina nici pana azi, la varsta la care am vazut foarte multe locuri frumoase si pitoresti, ca poate sa existe undeva o bucata de pamant care sa miroase si sa respire la fel ca satul bunicilor mei.

***

Curtea buneilor era plina de iarba. Bunica avea multi trandafiri, insa ii tinea dupa casa, la intrarea in gradina. Se intampla ca bunicul sa bodoganeasca sub nas, invinuind-o pe bunica de nepasare fata de flori, pe care tot el trebuie sa le ingrijeasca, „de parca nu ar avea cu ce se ocupa”.

Acolo unde nu era iarba, erau copaci. Meri, peri, visini, gutui, pruni, zarzari. Bunicul era gospodar, iar bunica o administratoare foarte buna. Fata casei era plina in fiecare seara de vecini. Veneau la sfat. Toti vorbeau despre puii si clostele lor. Imi pareau stranii aceste discutii, insa, nu le-as fi scapat pentru nimic in lume.

Uneori ieseam seara la poarta si ne ascudeam cu bunica dupa fantana, rezemandu-ne coatele si barbia de tarusii gardului. Urmaream cum trec oamenii de la deal la vale, de la vale la deal. Cu cei care ne observau, ne salutam, schimband cateva vorbe de politete. Imi placea sa „discut” cu bunica diferiti oameni din sat sau noutati mai deocheate.

***

Au tecut ani. Ambii bunei sunt acum in lumea celor drepti. Casa am vandut-o, altfel s-ar fi risipit, noi nefiind in stare sa mergem prea des acolo. Eu ma mai opresc uneori, pe la mijloc de cale, si imi amintesc de satul situat pe linie de frontiera ucraineano-romana. Sentimentele sunt incurcate: revolta, fericire, confuzie, liniste.

Sursa foto: http://www.etsy.com/ WallFlowerStudio

Amintiri din copilărie sau de ce am plâns azi în hohote

tanti Nastea

Azi i-am văzut pe părinţii mei tineri, frumoşi, fericiţi… Am înţeles că, deşi fizic seamăn foarte mult cu tata, sunt, de fapt, copia mamei şi fratele meu, care are ochii şi buzele mamei, este copia lui tata.

L-am văzut pe tatăl meu… care nu mai este… Mi-am dat seama că foarte curând voi avea vârsta la care el a plecat de printre noi. Abia acum realizez cât de tânăr a fost. Oare ce-l face pe om să fie atât de disperat încât inima să nu-i mai reziste şi într-o zi…

L-am văzut azi tânăr, parcă sfios şi un pic nesigur… nu de decizia pe care a luat-o, ci de fericirea pe care a căpătat-o. Parcă nu-i venea a crede că tot ce i se întâmplă este adevărat. Apoi, mă uitam în ochii mamei. Avea aceeaşi expresie pe care am avut-o eu în ziua nunţii mele: mirată, tremurătoare şi undeva uşurată :) că uite na… s-a măritat :)

Părinţii mei s-au iubit foarte mult. Nu i-am văzut niciodată certându-se, poate aşa mai fârnâiau şi ei pe alocuri, ca nişte aricei, dar fârnăiala nu dura niciodată mai mult de 10 minute, după care urma o fornăială plăcută în dormitor :)

Am avut parte de o copilărie FOARTE fericită şi le mulţumesc părinţilor că mi-au dat un exemplu cât de frumos posibil. Mă întreb de ce Dumnezeu l-a luat pe tata, iar mamei aşa şi nu i-a fost dat să-l înlocuiască. De ce iubirea lor a trebuit să fie întreruptă atât de brusc… Dar sunt sigură că cerul ştie toate răspunsurile. Poate întreruptă la cel mai interesant moment, povestea lor rămâne veşnică. Uneori lucrurile care nu se duc până la capăt au cel mai frumos capăt posibil.