Micile magii ale vietii

Imagine

 

Una dintre amintirile cele mai profunde a copilariei mele este amintirea serilor de toamna, in care eu sedeam in casa cea mica, in camera ce servea si de salon, si de dormitor si de atelier bunicii, care era croitoreasa, cu capul pe masina de cusut, cu urechea dreapta spre aparatul mare de radio, in care credeam ca traiesc oameni minusculi, cat un degetel, care canta si vorbesc. Luni seara, pe la 7 (ora si ziua puteau fi cu totul altele, dar eu le tin minte anume asa), cand bunicii erau in gradina cu treaba, Radio Romania difuza Teatrul Radiofonic. Tin minte si acum sunetele, cuvintele misterioase, atmosfera incarcata de dramatism a serilor cu spectacole. Uneori ascultam cu capul in maini, privind pierduta prin geam, absorbita de o lume pe care n-o cunosteam si nici n-o intelegeam bine. Voci joase de barbati, strigate de femei disperate, sunete de impuscaturi, declaratii de iubire, toate au ramas in capul meu, nedescifrate, razletite, dar atat de intime, de parca ar fi fost un vis pe care l-am visat doar eu. Aceste imagini mi-au ramas in memorie, undeva foarte adanc si sigur, pe cand altele, poate mai importante ca eveniment, au pierit. Teatrul Radiofonic de luni, la 7 seara, este unul din miturile fondatoare a personalitatii mele, la care ma intorc de cate ori ma intreb de unde vin si unde am ajuns.

Si cum in viata totul e magie, saptamana aceasta, mergand la Radio Chisinau la o intalnire cu redactorul-sef, care tinea sa multumeasca bloggerii care au contribuit in aceasta luna cu cate un text radiofonic, inmanandu-ne fiecaruia cate un mic semn de atentie, in forma unui CD cu cate un spectacol din Colectia de Aur a Teatrului Radiofonic de la Radio Romania, eu, de bucurie si emotie, mi-am impartasit amintirile legate de aceste spectacole. Domnul Dascaliuc, redactorul-sef, m-am prins in flagrant delict si mi-a spus sa nu plec pana nu fac public acest testimonial pentru editia de vineri, 1 noiembrie, ziua in care Radio Romania implineste 85 de ani.

Astfel azi, aproape de ora 11, peste 28 de ani de la originea acestei amintiri, mi-am auzit vocea la Radio Chisinau, povestind despre una dintre cele mai pretioase aminintiri a copilariei mele, aceasta preconizandu-se sa fie difuzata si la radio Romania Actualitati, pe parcursul zilei.

As vrea sa pot reda aici, in cuvinte putine si exacte, emotia pe care am trait-o. Sa-ti auzi vocea venind de acolo, de unde cadva credeai ca traiau oameni cat un degetel, care canta si vorbesc, este de nedescris. Ma revad in aceeasi camera, cu capul pe masina de cusut a bunicii, cu toate certitudinile vietii de copil la indemana, stiind ca bunica si bunicul acusica vor reveni in casa, ca ei vor fi vesnici, ca eu sunt vesnica, ca totul e exact asa cum trebuie sa fie, deoarece nu e altfel.

Cine ar fi spus atunci…

Aceasta mica contributie rediofonica, le-o dedic bunicilor mei, Teodora si Petru. Dumnezeu sa-i odihneasca in pace.

 

 

Istoria unei fotografii II

Imagine

7 noiembrie. Cu 25 de ani in urma.

Purtam o ie de tip socialist (asa numesc eu iile cumparate pe atunci, confectionate dintr-o stofa necalitativa) si o fusta din lurex, de culoare verde, cusuta de bunica din resturi ramase de la vreo clienta marinimoasa.

Era dupa matineul dedicat a nu stiu cata aniversare a revolutiei bolsevice. Nu tare imi placea sa pozez. Tin minte si acum, m-am asezat a lehamete pe scaun, vroiam acasa, la mama si la joaca. Ceilalti copii isi asteptau randul chiar langa mine, nimeni, insa n-a nimerit in cadru. Cred ca daca nimereau- era mai vesel.

 

 

Copii vs. copii

Eu la opt ani eram in clasa a doua. Aveam un ghiozdan cehoslovac de culoare albastra, iar pe partea care se inchidea erau desenati niste pitici socialisti pe fon gri. Purtam uniforma, steluta de octombrel, iar pentru educatia fizica aveam un trening rosu aprins, de import, din sintetica care parca pocnea sub degete. De ziua mea ai mei imi daruise un urs jumate cat inaltimea mea, alb, cu o blana (desigur) sintetica, care se facea boturi. Iar la sfarsit de an scolar mi-au oferit primul meu ceas: electronic, alb, din plastic. Tot in acel an avusesem mare noroc ca tata plecase in deplasare in Romania si mi-a adus de acolo un trenci fantastic, din care la noi nu erau – bej, elegant, dintr-un material foarte placut.

Astea erau cam toate posesiunile mele de pe atunci. Telefon acasa nu aveam. Comunicam cu prietenele doar la pauze intre lectii si in drum spre casa. Televizorul era mai mult un element decorativ decat altceva. In schimb, aveam in camera pat „cu doua etaje”, motiv de a ma simti extraordinar de mandra in fata colegilor de la scoala. Unica distractie care mi s-a intiparit din acel an este „Lambada”, care aparuse in viata noastra ca o adevarata furtuna. Toate fetele incercau sa o danseze, dand neidemantic din funduri de pustoaice de clasa a doua. Cine era mai „avut” si avea magnetofon si caseta cu „Lambada”, scria la auz versurile pe foaie si le raspnadea in clasa. Doamne, ce portugheze mai stiam pe atunci!

Nu-mi aduc aminte ce relatie aveam cu parintii. Stiu sigur, insa, ca erau ambii foarte ocupati. Mama cu un servici ce presupunea disciplina si alarme la 5 dimineata, tata prin deplasari. Tin minte ca pe atunci eram foarte apropiata de vecinul de palier, nenea Tolea, care lucra la uzina si era liber o data la doua zile. El ma hranea cand veneam acasa, ma invata sa joc dame si imi povestea fel de fel de smcherii din lumea fizicii. Cum ma descurcam cand nenea Tolea nu era acasa, a ramas istorie. Insa, faptul ca sunt si azi in viata si sanatoasa, imi da de banuit ca eram destul de responsabila.

***

Ilinca va implini in curand 8 ani. Huuu! La noi in familie a inceput deja, in toata splendoarea ei, criza preadolescentina. Cea pe care eu nu-mi aduc aminte s-o fi avut. Poate de aceea ca eram prea concentrata cum sa aprind focul la plita de gaz fara a aprinde casa sau sa nu pierd cheia de la apartament sau sa spal vesela din urma mea, ca sa nu ma certe mama la intoarcere. Nu vreau sa ma compar cu copilul meu. In primul rand pentru ca e un non-sens. In al doilea rand pentru ca da, ea are o viata cu mult mai confortabila decat am avut eu, iar eu ama vut o viata de printesa in comparatie cu viata mamei si tot asa pana la inceputul neamului nostru. Imi pare normal ca odraslele noastre sa traiasca mai bine decat noi, altfel de ce am mai face copii?

Dar, totusi…Trebuie sa recunosc ca sunt confuza. In unele zile chiar pierduta. E posibil oare de evitat aceasta criza? Specialistii spun ca nu, deoarece nu poti merge impotriva hormonilor. Impotriva naturii, de fapt. Dar oare ar fi posibil ca aceste izbucniri aprige si critice ale personalitaii unui om de aproape 8 ani sa se manifeste diferit decat se manifesta acum? Are cineva o retata? O formula magica? O mantra pe care s-o ingan in clipele mele de meditatie?

Mama ma trateaza de „om cu fantezii”. Ea ar solutiona criza rapid – cu o palma-doua la fund. Dar asa, ca sa tine odorul minte. Ea stie, insa, ca asa comportament e exclus in sistemul meu de valori si e nevoita sa se pliaze regulelor mele de educatie a copilului…meu. Psihologii, vesnic calmi si cumpatati, de ti se creeaza impresia ca sunt non-stop intr-o stare profund meditativa, susutin ca dragostea si grija fata de copil e unica solutie. De acord, dar chiar si atunci cand este dragoste se mai intampla sa-ti sece raurile rabadarii si daruirii de sine. Ca de exemplu dimineata, cand dupa trezirea mea reglamentara de la ora 6 si efectuarea unui sir de activitati cu duarata clar stabilita in timp, cu miscari precise, de chirurg si cu marsaluire disciplinara dinr-o camera in alta pentru a le pune pe toate la cale, cu ticaitul ceasului imaginar implatat in tampla dreapta, deci in timp ce tu nu mai esti om, ci masina, robot, soldat, neurochirurg, toate intr-un singur corp, copilul, pentru care  n-ai dormit noptile pentr a-i insufla valorile tale ianlt-morale, pai, iata, acest copil se uita visator pe fereastra, stiind ca i-au rams exact 5 minute pentru a-si manca terciul, bea laptele, incalta si iesi din casa. Ceea ce este imposibil. Cel putin, pentru un copil nascut in plina vara, cu porniri melancolice, care uita in secunda urmatoare de ce s-a ridicat de pe scaun sau incotro l-a trimis mama. La intrebarea mea, repetata minimum de trei ori, cu tonalitati diferite, Ilinca raspunde ca nu vrea. Nu vrea. Scurt, clar si cuprinzator. Cel putin, bine ca mi-a raspuns. Ca ar fi putut sa nu raspunda sau sa-mi spuna ca nu am intrebat-o nimic. Sau sa ma priveasca surprinsa si sa intrebe „Da’ ce, ai facut terci?”

***

Da, Ilinca are de toate. Sau aproape de toate. Are ceea ce eu nici nu-mi puteam imagina ca exista sau ca ar putea sa existe vreodata. Plus dragoste demostrata deschis. Dar ea face parte din alta generatie. O generatie total diferita. Poate mai diferita decat am fost noi fata de parintii nostri. Noi cel putin am fost nascuti sub acelasi regim, cu aceeasi ideologie si cu aproape acelasi lipsuri. Pe cand copiii nostri…Ei, cei nascuti de copiii epocii de tranzitie, care sunt azi in plina criza de identitate. Copii cu parinti crescuti in deficit, inflatie, lipsuri, care nu au stiut niciodata unde sunt sau incotro ar trebui s-o apuce. Parinti care au fost crescuti de alti parinti debusolati de schimbarile mai putin glorioase ale sistemului in care au trait o viata si care i-a protejat. Ilinca e din generatia copiilor cu parinti care n-au avut de la cine invata libertatea, respectul de sine si propria valoare. Iar acum, noi, acesti parinti nitel pierduti, invatam impreuna cu copiii nostri. Cum sa-i iubim, cum sa-i facem sa inteleaga ca ei sunt unici si sa intelegem asta si noi. Cum sa se respecte, fara sa uitam ca si noi ar trebui sa invatam aceasta lectie. Atatea de invatat! Si in tot acest timp trebuie sa avem grija si de copilul din noi. Care uneori e luat la fuga de copilul pe care l-am adus pe lume. Dar care nu ne apartine, deoarece el are calea sa. Iar noi avem calea noastra.

Dar eu voi invata!

Comoara reginei

Doamne, cat am visat, fiind copila, sa pun mana pe aceste minunatii si sa nu mi le mai poata lua nimeni. Si iata… am ajuns…

Asta e putinul care a ramas din avutia bunicai, candva nevasta de deputat in Sovietul Suprem. Acum vad bine ca sunt doar niste „zorzonele” din sticla si arama, stirbe pe alocuri, cu detalii din plastic si ace care lipsesc. Insa, atat de tare tremuram pe timpuri, cand le vedeam, incat numaram anii bunicai, sa potrivesc cat i-a mai ramas de trait ca sa ma vad cu aceste nestemate. Pe unde pui ca mai alcatuiam planuri de evadare cu „sipetul reiginei” ascuns sub haina, deoarece aveam doua verisoare, care as fi preferat sa dispara fara urma, decat sa puna ele primele mana pe comoara.

***

Cine mai zice ca visele nu se implinesc?

Amintiri din copilaria epocii ridicarii comunismului

De unele povesti niciodata nu ma satur. Cand bunica era in viata o tineam ore in sir la vorba. Despre cum a fost copil, despre cum fugarea flacaii de la poarta si despre ucenicia ei intr-un atelier de palarii de la Cernauti.

Ieri a fost randul mamei sa-si depene amintirile. Ale ei sunt putin altfel. Nascuta un deceniu dupa terminarea razboiului, mama a crescut cu alte idealuri.

Povestile ei sunt despre cele cinci kopeici (banuti) date de rudele care veneau de hram, despre suta de grame de bomboane ce puteau fi cumparate cu acesti bani. Despre cum odata, la o zi de nastere, mama i-a dat o rubla! Ce sarbatoare pentru pustoaica care abia incepuse scoala!

Apoi, mama mi-a povestit cum la doi ani cazuse de pe prispa si si-a rupt mana. Tata a dus-o pana in targ, la spital, sa-i puna ghips. De atunci a trecut mai mult de jumate de secol, insa amintirea fetitei mici cu bratul rupt inca joaca in ochii ei de un albastru clar.

Cand avea patru ani, parintii construiau casa, „mai la vale”. Mama mergea in fiecare zi sa le duca muncitorilor mancare.  Se tinea doar de marginea drumului, asa cum o invatatse mama ei. Mama era foarte responsabila. Este si acum. O calitate care ii lipseste Ilincai. Mie imi lipseste inspiratia sa i-o cultiv.

Cat inca traiau „la deal”, parintii o lasau singura acasa. Ii interziceau sa iasa afara, mai ales cand se stia ca tiganii au intrat in sat. Intr-o zi, micuta s-a itit de dupa perdea. Pe poarta intrau tiganii! Copila s-a pitit langa geam, ingrozita, dar foarte curioasa. Si-a adunat fortele, a inchis ochii si a miscat putin perdeaua. Cativa tigani se invarteau pe langa casa, apoi au iesit. Nu aveau ce lua. Buneii erau foarte gospodari si nu lasau nimic la intamplare.

***

Amintiri sunt multe. Si toate frumoase. In ele se ascunde o alta lume. O lume in care mama erao  copila slabuta, cu ochi albastri si par scurt. O lume indepartata, fantastica, care va exista independent de noi.

Harta magica

Hartile sunt o mare pasiune de-a mea inca de cand eram mica. De la 5 ani invatasem aproape toate capitalele lumii, gratie bunicului si mamei. Jocul meu preferat era „de-a orasele”. Cand am crescut nitel si invatam deja la scoala, in camera mea si a fratelui, chiar pe peretele din fata mesei de lucru, se intindea o harta politica a lumii de mai mare dragul: lata, lunga, cu o suprafata lucioasa. Intre doua exercitii la matematica, navigam pe oceane, escaladam munti si stangeam vulcane. Harta noastra era cea mai frumoasa carte de povesti.

Am crescut, am facut schimbari si reparatii de nenumarate ori. Harta a fost exilata prin diferite colturi intunecate, stransa sul si legata cu o coarda. Mai tarziu, Ilinca a avut fericirea sa se joace pe ea ca pe un covoras, invatand diferite parti ale lumii. Acum harta a disparut din viata noastra. Pentru mine aceasta disparitie a ramas un mister.

***

Incerc sa-i transmit si Ilincai gustul destinatiilor improbabile, oraselor cu denumiri lungi, cat o seara de vara si a calatoriilor la capatul pamantului. I-am luat si ei o harta politica. Una mica, cat doua foi A4. Am batut-o in cuie deasupra patului sau, cu gandul ca acest obiect magic ii va purta visele departe-departe.

***

Hartile, atlasele, globurile raman pentru mine un cadou perfect si o metoda originala si relativ ieftina de decor. Un perete plin de harti e ca o etajera plina de carti: poti citi si citi.

foto: livet hemma, gingerella, French Knot

Dupa-amiaza unor amintiri

O bucatica de lectura pentru o dupa-amiaza de sfarsit de iunie – „Femeia Moldovei” din aprilie, 1986. Pe atunci inca nu implinisem 5 ani si viata era o aventura fara inceput si sfarsit. Chisinaul, din perspectiva mea, era luminos si plin de inghetata. Blocul in care ne-am mutat era nou-nout, mobila era direct din cutie si mirosea a fabrica. Aveam pat cu doua etaje, din cauza caruia ne invidiau toti copiii care se invarteau in jurul familiei. Parintii erau tineri, iar mama – cea mai frumoasa femeie care a trait vreodata. Mancarea noastra preferata erau cartofii prajiti cu salata din rosii si castraveti, care atunci se numeau patlagele si pepeni.

***

Voi cum vedeti copilaria voastra?