In cautarea a trei raspunsuri. Intrebari adresate specialistilor.

Eu locuiesc langa un cartier „istoric” al Chisinaului. Cam mai la vale de unde a fost candva conacul in care locuise Puskin in perioada sa de exil in capitala noastra (a nu se confunda cu „Muzeul Puskin”, casa in care poetul a stat doar in trecere).

Si, ca in toate cartierele vechi ale Chisinaului, o buna parte din „ocupantil” caselor marcate „Monument de insemnatate locala” sunt alcoolici. Si aici, pentru dreptate si adevar istoric, vreau sa fac o mentiune – alcoolici in sensul cel mai rau.

In sensul in care un om nu mai arata a om, da’ a o bucata de carne de o culoare ce oscileaza intre maroniu si visiniu, cu doi ochi goi plantati pe ceva de forma sferica, toata  aceasta constructie avand proprietatea de a se deplasa dintr-un punct in altul. Ce-i drept, nu intotdeauna urmand o traiectorie dreapta.

Sunt dimineti in care ma intalnesc cu grupuri intregi de astfel de cetateni. Ei merg undeva foarte concret, intr-un mod destul de organizat. Iar femeile lor se tin la o distanta respectuasa de barbati.

Da…femeile lor… Trebuie sa recunsoc ca in zilele cand imi ies in cale aceste foste femei, uit de cei 7 ani de-acasa si ma opresc putin mai intr-o parte ca sa le observ. Ca sa inteleg. Desi, nu, nu pot sa inteleg. Sau pot, dar refuz.

Ma opresc ca sa vad cu ochii mei in ce hal poate sa ajunga rasa umana.

***

Eu nu vreau sa judec pe nimeni. Eu doar caut cateva raspunsuri.

Cat timp, in ce cantitati si ce trebuie sa bei ca sa ajungi asa?

troleibuzul 7 (I)

Ne apropiam de statie. Aceeasi statie de la intersectia Vladimirescu/Rascanu. Ochii au intalnit un obstacol, un „ceva” care parea foarte nedefinit in tot griul de afara. Era o seara cu ploaie. Sub acoperisul statiei, pe o banca galbena statea tuflita o „doamna”(asa a numit-o Ilinca). Dormea. Era blonda, cu parul tuns Bob. Cu taior gri, in cel mai clasic stil Chanel. Cu fusta gri. Si cu dresul pe vine…Beata crita.

Hop…Ca in filme, pe acolo trece un politist. Un mic cocosel. Cu ochii albastri si hatri. Cand vad asa Napoleoni, mi-i imaginez goi, in fata unei femeie care „stie”. Devin ridicoli. Si, din mici Napoleoni, raman doar mici.

Micul se apropie de „doamna”. Incearca sa o interogheze. In romana. Ea raspunde in rusa ca ar locui pe aproape, da un numar de telefon inexistent in acea zona si o adresa fantasmagorica.

Hop…Iar ca in filme. Apar alti doi politisti. Putin mai inalti, dar tot asa de negrisciosi si hatri. Se saluta cu Napoleon. Aprind cate o tigara. Slims. Politistii nostri au trendurile lor.  Anul asta se fumeaza doar slims. Asa e mai „fin” (vorba de la Cernauti). Napoleon isi lasa  colegii sa preia interogatoriul.

„Doamna” e cica din 1976. Mare indoiala. Sta pe Dimo. Suntem vecine. Cica isi asteapta in statie feciorul.

***

N-am mai rabdat sa astept troleibuzul 7. Am oprit primul microbuz care trecea. Tot drumul spre casa am explicat despre cum sa faci ca sa nu dormi in statie. Iar in sinea mea ma gandeam ca aceasta femeie a fost si ea tanara candva, a iubit, era frumoasa si ii pasa cum se imbraca si cum zambea. Ce s-a intamplat oare?

***

Cat de fragila poate fi viata.