Vara. Si cat a mai ramas din ea

Azi e ultima zi a celei de-a doua luni de vara. Inca putin, si trecem din nou la calendarul scolar, linear, impartit pe saptamani, trimestre, semestre, zile de odihna, sarbatori cu rosu in calendar si cateva concedii de boala.

Tineti minte, in agenda  scolara nu sunt pagini pentru lunile de vara? Poate din aceasta cauza vara a ramas in capul nostru ca ceva efemer. Ca ceva ce nu se socoate. Ca un timp magic, in care totul e permis. De aceea ca vara e in afara agendei scolare, deci ea nu exista in calendar. Vara se poate orice.

Vara mea a fost una mai pamanteana. Exact asa cum se presupune ca ar trebui sa fie o vara in anul 2013, an care a fost numit de mine „anul consolidarii”. Consolidarii personalitatii mele, consolidarii relalatiilor cu oamenii apropiati, consolidarii pozitiei mele in societate, consolidarii rolulului meu de mama in fata copilului meu si celui de parinte in fata autoritatilor de tot genul, consolidarii rolului meu de femeie si iubita, de fiica si in fine, de om care se maturizeaza si invata sa se iubeasca.

Consolidare propriului front, intr-un cuvant. Dar al unui front cu conotatii foarte pozitive, luminoase si deschizatoare de orizonturi si drumuri.

***

Chiar daca azi ploua nu a a vara si chiar daca cele doua luni trecute din ea nu au fost umplute de calatorii, mare, seri la terase sau in parcuri, buze sarate, umeri arsi si dimieti la amiaza, a fost si inca este o vara frumoasa.

O vara in care am inteles cat pierdem noi, cei care o viata nu au locuit mai sus de etajul 3. Si cat pierd femeile care gatesc seara inciudate pe barbatii lor care intotdeauna se fac vinovati de ceva. Si cate clipe favorabile meditatiei si contemplarii interioare am pierdut in zilele cand refuzam sa calc albiturile. Si cate zambete se pierd de moarte subita din cauza ca ne place sa gandim prea mult si sa simtim prea putin. Si cate clipe de liniste pierdem de aceea ca intram in cercul vicios al povestirii, analizarii si reproducerii fara sfarsit a unor intamplari mai putin placute pentru noi. Si cata viata pierdem din cauza ca toti ne sunt datori cu ceva. Toti. Si mai ales el sau ea.

Vara asta m-a intors incet-incet spre mine. Pe unde foarte dureros, cu palme si violenta verbala. Pe unde cu multa ingaduinta si vrere de bine. Pe unde cu incurajari. Eu pot. Eu voi putea. Incearca. Incerc.

Si pentru ca a ramas o luna din ceea ce lipseste din agenda scolara, eu ma gandesc ca ar fi bine sa incetez sa-mi imaginez viata intr-un mod linear. Sa ard agenda. Si vara sa devina deja un timp existent. Si daca vara va exista cu drepturi depline, atunci si toamna, si iarna, si primavara se vor lua dupa ea. Atunci totul va fi posibil. Totul va fi permis.

Nu incercati sa bagati vara in agenda. Incercati sa scoatei celelalte 9 luni din agenda si sa le aduceti acolo unde e vara.

***

Multumesc celor cativa oameni foarte apropiati care m-au ajutat, cu constiinta de cauza sau doar intuitiv, sa aleg o cararusa noua.

Multumesc tie ca ai gasit butonasul si ai declansat reforma :)

Boys don’t cry

Azi dimineata am trecut pe la banca. Ca sa aflu ca sunt in prag de saracie. Apoi, am intrat in prima papetarie si mi-am cumparat o rigla. Din lemn. „Scurta”? m-a intrebat nenea-vanzator. „Da, scurta”. Ce pot face cu o rigla lunga, m-am gandit. Am scos 5 lei din geanta, i-am intins. Nenea mi-a dat 1 leu rest. Un leu nout. L-am pus in sectiunea speciala din portofel. Sectiunea cu bani nouti, care este dedicata copilului meu.

Imi trebuie o rigla pentru a face tabeluri, ca sa scriu acolo cheltuielile mele. Va spun insa, un secret, tabelul nu va completat. Am prea multa incredere in memoria mea, care m-a lasat balta de atatea ori. Bunoara, la banca dimineata, cand ma uitam cu ochii, cat de posibil de mari dupa o noapte de contemplare a gandacilor din cap, ce am putut face cu 400 de euro, care au fost scosi din cont pe data de 17 iunie. Ce am facut cu 400 de euro? Unde am fost? Am fost la Roma si am uitat? Sau la Lvov, asa cum ma pregatesc in ultimii 2 ani? Unde naiba au disparut 400 de euro, memorie imbecila ce esti?! Pe urma, printr-un lant al evenimentelor, mi-am amintit ca astia au fost banii care au mers sa acopere biletul Ilincai pentru zborul Chisinau-Paris-Chisinau. Totusi, nu este ea cea mai rea, memoria mea…

Cu memoria e ca si cu esenta noastra. Prietena mea mi-a spus azi dimineata sa inchid ochii si sa ma intorc la mine. La mine…Unde este la mine? Unde esti ” la mine”? Unde naiba te-ai pierdut? Am uitat. Am uitat cum arati. Desi, imi pare ca ieri la amiaza stiam cum arati. Erai calda, aurie si traiai undeva in zona burtii, acolo unde cateodata petreci impreuna cu un roi de fluturi, fara sa-ti bati capul ca eu mai am si alte treburi de facut, decat sa strang dupa ei.

„La mine” se mai pierde cateodata. Se zice ca ea poate fi gasita printre flori, sau intr-o bucata de tort cu multa crema, intr-un somn odihnitor, intr-un ras sanatos. Si inca intr-un cuvant bun. Scurt si bun. Sau lung si bun. Intr-o atingere linistitoare.

„La mine” cu siguranta se pierde atunci cand in jur e tacere. Cand nu inteleg ce se intampla. Cand cu mine se vorbeste cu jumatati de cuvinte, iar eu, cat de desteapta as fi, nu gasesc sensul lor. De aceea ca sensul multor cuvinte e in varful degetelor cu care mangai capul cuiva sau cu care apuci pe cineva de mana.

Intr-o zi nu m-am putut tine in maini si am plans cu lacrimi mari, rotunde si netede, in fata unui om aproape necunoscut. Boceam si, desi, imi era rusine de slabiciunea mea, ma simteam mai usor. Omul s-a ridicat de pe scaun, s-a apropiat si si-a pus mana pe capul meu, moale, usor, apoi a coborat-o pe palma mea, care incerca cu disperare sa acopere fata, rosie si uda. Eu m-am simtit iar de 5 ani. Mica, suparata, foarte trista si nedreptatita. Apoi m-am linistit. Mana m-a lnistit. Ea intelegea ca eu nu sunt un om rau. Si ca se mai intampla sa calc stramb. Si ca se mai intampla uneori sa plang. Si ca asta e normal. Asa si mi-a spus – „Asta e normal. Femeile plang”

9 ani

Imagine

Exact cu 9 ani in urma am nascut. La 9:16.

Mama ar fi spus ca atunci viata mea de femeie a luat sfarsit. Eu spun ca abia atunci viata mea de femeie a inceput.

Eu cred ca am spus asta de 2365 de ori pe acest blog, dar vreau sa ma repet – nu exista nimic mai complicat decat sa cresti un copil. Si nu e vorba de bani, de timp, de posibilittai sau de alte lucruri ce pot fi masurate.

Dar, in acelasi timp, nu exista nimic mai placut, mai complet si mai provocator, decat cresterea unui copil. Intrebati-ma care au fost cele mai importante momente din ultimii mei ani de viata, iar eu va voi raspunde ca ziua in care Ilinca a facut primul pipi la oala si ziua in care ea a mers la gradinita. Si, credeti-ma, nu exagerez. Tin minte, de parca a fost ieri, cum stateam in sufrageria noastra din Istanbul, intr-o amiaza de februarie insorit si cum inima-mi canta, deoarece in dimineata ceea fata mea a fost acceptata la o gradinita „buna”. Si eu stiam deja ca am o fata mare, care de cateva zile si-a facut cunostinta cu oala, iar azi a fost acceptata in „societate”. Ea nu avea decat 1,5 ani. Eu, insa, eu percepeam deja ca pe un om matur.

Anume atunci am inteles ca omul pe care l-am adus pe lume a intrat in viata reala si ca nimic nu poate fi egalat ca importanta cu acele doua evenimente.

Cresterea unui copil este o reiventare ce dureaza o viata. Intrebari, dubii, mici crize, mari crize, neintelegeri, evenimente, intrebari. Toate ma fac sa gandesc, sa trec prin mine, sa revad, sa ma schimb, sa slefuiesc, sa insist sau sa ma opun.

Nu sunt o mama perfecta si nici nu mi-am propus vreodata sa fiu. Mi-am permis sa fiu prinsa de Ilinca in timp ce plageam si sa accept batistuta adusa in graba de ea. Imi permit sa-i spun ca „Nu stiu de ce perioada jurasica se numeste asa” sau „Nu stiu de ce luna e portocalie in luna iunie”. Si inca imi permit sa-i spun ca sunt unele seri in care vreau sa fiu singura, dar asta nu inseamna ca n-o iubesc. Imi permit uneori sa strig la ea, adusa la limita rabdarii mele de om sau de femeie. Pe urma imi cer neaparat scuze.

Eu incerc sa gandesc. Acesta ar fi secretul maternitatii mele. Sa nu fac nimic in regim automat. Si celalalt mare secret al meu este ca am acceptat ca toti suntem oameni, iar oamenii mai gresesc. Important este sa recunosti si sa lasi copilul sa vada slabiciunea ta de om.

Cum am devenit eu plictisitoare

De la o haba de vreme, fac parte din oamenii plictisitori si chiar enervanti. Stiti si voi specimenele celea care sunt atat de fericite si incantate de viata lor, incat iti vine sa-i calci in troleibuz pe picior sau sa le zvarli in fata continutul unei halbe de bere, taman in momentul cand ei, nesuferitii de fericiti, vor porni sa deschida gura, care nu mai are odihna de la atatea zambete, ca sa va impartaseasca cum ei aseara au stat cu picioarele atarnate de la balcon, cu o strachina de cirese pe brate, iar langa ei statea acel el sau acea ea care le umple universul lor micut, cum umplea mamuca farfuria cu bors scazut?

Ahhh, fericitii astia cu micile lor bucurii, cu multumirea lor prosteasca de viata, cu susotelile si chicotelile lor, cu ciresele, cerul si serile lor! Cat sunt de enervanti!

Uneori vorbesc cu prietena mea si ma prind ca sunt enervanta si incerc sa ma stapanesc. Sa nu ma dau chiar de gol in fata ei cu fericirea asta a mea, deloc intelectuala, deloc inteligenta, deloc eu.

Of, Doamne, lasati-ma sa spun, ca explodez! Eu am devenit extrem de plictisitoare, nu ma chemati in oras!

Latest news

IMG_8367

– Viata privita de la etajul 8, pare total diferita de viata privita de la etajul 3. Pana la 4 ani am locuit la etajul 8. De la 4 ani incoace, nu am urcat mai sus de etajul 3. Acum am revenit la punctul de plecare. Etajul 8. De acolo poti vedea harjoana randunelelor si apusurile roz. Si padurea, si luminile orasului nocturn, si cum arata teii priviti de sus.

– Eu cred ca nu s-a inventat nimic mai bun pentru oamenii de pe acest pamant decat alti oameni. Si in aceasta ordine de idei, vreau sa-i multumesc Anastasiei din SUA, o mamica tanara si extrem de curajoasa, pentru ca este si ea un om de pe acest pamant. Cu niste ochi! Doamne, ce ochi!

– Un copil speriat e un copil elocvent. Ilinca demostreaza o retorica uluitoare cand e in fata dentistului. Azi m-a convis si pe mine. Nici n-a trebuit sa se aseze in fotoliu. Dupa 7 minute de „Eu mai bine sed acasa, doamna medic”, am apucat-o de mana si am iesit. Numai eu stiu (si toate mamele exasperate) ce lupta se da in mine in astfel de momente intre politistul bun si politistul rau. Am ajuns la serviciu varza.

– Cea mai frumoasa vacanta? Cu picioarele in aer, cu cerul deasupra capului si cu o carte in maini.

– Proiectul acestei saptamani (pe langa curatenia generala de la etajul 8 pe care incerc sa o fac fara fanatism) sunt saculetele cu levantica. Multe saculete cu levantica.

– Daca ma vedeti azi tantosa si mandra, sa stiti ca e din cauza posetei mele din pielicele de crocodil. Aceasta minune vintage, cusuta foarte calittaiv, cu o sumedenie de buzunare, cu o curelusa reglabila, este una din preferate din colectia mea personala de genti vintage care inca nu a vazut lumina zilei chisinauiene. Ma corectez, deci.

– Reteta micului-dejun perfect pentru diminetile de luni? Un pumn de zmeura sau fragi, un pumn de capsuni, sau toate trei, o lingurita de miere, un pahar mare de iaurt sau chefir. Toate amestecate in blender. Pentru o mai mare satietate, adaugati si un pumn de fulgi din cereale. Eu nu stiu daca poate fi inventat ceva mai bun pentru o dimineata incerta.

– tanti Nastea mi-a promis ca in 2026 voi avea casa in St. Tropez pe strada Gambetta. Va invit de pe acum in ospetie. Apropo, la parter voi deschide un magazinas de lucruri vechi. Poate scot in vanzare si poseta din pielicele de crocodil :)

– De la etajul 8 oamenii din strada par mai mici. Si mai inofensivi.

De suflet:

Detalii

The devil is in the detail… the hapiness too.

Eu am dormit foarte putin. De vina sunt tantarii. Si doi oameni dragi…cu draci. Si…fie, o sticla de Martini.

Dar nu despre alcool era aceasta postare, ci despre fericire.

Fericirea sta ascunsa in ochii prietenei care s-a eliberat de o povara.

Fericirea mai sta in cele cateva randuri, scrise de cealalta prietena, pline de emotii si dragoste. Ea pleaca acolo unde demult isi dorea sa plece. Iar eu ma bucur pentru ea. Foarte mult si foarte sincer.

Fericirea sta in cuvintele Ilincai care mi-a sunat de la tara sa-mi spuna ca are o problema. Balega de vaca. Ea se teme ca ar putea calca intr-o balega de vaca.

Fericirea e ascunsa in valiza din hol in care am adunat cateva obiecte esentiale din zestrea mea. Plus un tol tesut din lana, cu fire colorate, pe care mi l-a dat tata duminica. Noi ne mutam la o adresa noua. Intr-o componenta noua. Acum ma gandesc unde sa pun tolul. Si, credeti-ma, aceasta este intrebarea esentiala vietii mele in acest moment.

Aurora Liiceanu foloseste un cuvant – „micutisme”, preluat de la Constantin Noica. Si mie mi-ar place sa-l folosesc aici pentru a concluziona – daca fericirea e alcatuita din micutisme, atunci eu sunt de acord sa traiesc o viata micuta.

Independenta financiara sau costul maturitatii mele

Aseara i-am spus Ilincai cuvintele pentru care il detestam pe tatal meu „Cat mai ai sa scoti bani din mine? Numai bani, bani, bani!”. Cand mi-am dat seama ca vorbesc exact asa cum n-as fi vrut sa-mi vorbeasca nimeni niciodata, mi-am ars o palma imaginara si m-am ascuns in alta camera de rusine.

Azi dimineata oricum i-am dat suma ceruta. 100 de lei pentru lectiile de pian, altii 100 pentru cheltuielile de la ultimul sunet. Copilul a cerut, de aceea ca de la el tot au cerut.

***

Eu fac parte din femeile care aduc bani in casa. Eu sunt pilonul bunastarii materiale a catorva oameni. Eu sunt cea de care depind cateva lucruri din viata pentru care se poate de platit in numerar sau prin transfer. De salariul meu depinde cate kilograme de capsuni vom manca in acest sezon. Tot de salariul meu, si de abilitatea mea de a gestiona bugete, depinde daca Ilinca va lua lectii de pian si dansuri sau pictura si daca ea va avea vacanta la mare. De mine mai depind cizmele mele de iarna, masina noua de spalat, eventuala reparatie si alte 20 de maruntisuri care par sa faca viata mai confortabila. Ca nu am masina si apartament tot depinde de mine. Inca nu am reusit sa strang atatia bani.

Independenta mea financiara a fost un teritoriu pe care l-am cucerit an cu an, hectar cu hectar, leu cu leu. Istoria tine minte ca am inceput sa castig bani de la 18 ani. Istoria mai stie ca acasa tot mama era femeia pe umerii careia era bunastarea tuturor – ea a ramas singura cu doi copii cand eu aveam 15 ani. Cum a reusit ea sa faca din noi oameni cu facultati si alte zeci de talente, numai ea stie. Eu, insa stiu ca meniul nostru era alcatuit exclusiv din fasole si paine cu magiun, iar gustul bomboanelor il uitasem cum uitasem viata dinaintea vietii noastre. Si sa stiti ca acest fapt a fost o motivatie destul de serioasa pentru ca sa incep sa-mi acopar singura cheltuielile, pana am ajuns sa-mi platesc in proportie de 80% studiile in ultimul an de facultate.

Mama, insa, si azi, daca cineva ar intreba-o, ar spune ca ea si-ar fi dorit o alta viata pentru fata ei. Sunt zile, cand si eu as spune ca viata, in care eu nu eram sursa principala de venit, era mai simpla si mai lispita de griji. De obicei, in astfel de zile ma asez pe prispa imaginara, pun capul intre palme si incerc sa plang. Despre ca asa mi-i soarta, despre cum am fost proasta cand eram tanara si am vrut autonomie, despre vecina Aurica care are blana noua, de aceea ca barbatul i-a luat, despre cum eu degraba n-am sa-mi pot lua casa, de aceea ca dintr-un salariu casa nu-ti iei, despre cum as face eu reparatie inca in doua camere, dar vara asta plecam la mare, asa ca, reparatie ramane pentru alt viitor apropiat.

Realitatea, insa, este ca lacrimile nu vin. De aceea ca stie inima mea ce stie. Ea stie ca placerea de a baga mana in buzunar si de a gasi acolo bani castigati cinstit este imensa. Ea mai tine minte anul in care eu m-am convins ca sunt in stare sa intretin o familie mai mult decat deasupra pragului saraciei. Cat de fericita eram in acea vara cand am putut sa achit vacanta la mare a mea, a Ilincai si a mamei. Pentru asta a trebuit sa administrez strict fondurile, sa tai din cheltuieli pentru domeniile ne-prioritare, sa revizuiesc politica bugetara si inca o data sa trec in revista toate principiile mele de viata. And I did it!

Eu nu stiu daca am dreptul sa ma mandresc cu aceasta independenta financiara, desi, uneori parca puricile orgoliului ma mananca undeva sub coasta. Pe de alta parte, inteleg ca acesta a fost un drum lung pe care m-am pornit de buna voie si pe care voi merge inca multi ani, pana in ziua in care imi voi putea spune ca, gata, pana aici am vrut sa merg, mai departe las’ sa mai mearga si altii, acum imi ajunge atat cat am.

Adevarul este ca din momentul in care am redevenit femeie libera, dar foarte dependenta de un cineva care sa-mi asigure confortul material (oamenii se obisnuiesc repede cu bunisorul) si pana in momentul in care sa fiu capabila sa intretin o familie, am trecut prin mii de stari, de la disperare si neputinta de a face cele mai banale lucruri pana la satisfactia de a sti ca ASTA e facut de mine. Si chiar daca sunt seri in care capul meu se transforma intr-un aparat de casa din cele ce erau prin magazinele sovietice, iar sufletul cere numai placeri neconditionate si nepatate de ochiul dracului, eu stiu cine a invins in lupta intre fiinta lenoasa, lipsita de initiativa, dependenta si convinsa ca cineva este dator sa o intretina din simplul motiv ca e asa si fiinta pe care multi oameni o percep ca pe un robotel care stie sa judece, sa decida, sa mearga, sa riste. Aceasta cred ca este lectia maturitatii pe care eu am invatat-o.