Istoria celor 10 kg in plus sau despre regasirea Dianei

 

Azi dimineata ochii mi s-au umplut de lacrimi de fericire si tot ce aduce ea – neincredere, exaltare, frica ca nu va dura, bucurie ametitoare.

Povestea in spatele acestei izbucniri este atat de ridicola, incat risc sa-i fac pe cei trei barbati care citesc acest blog, sa pufneasca in ras. (Apropo, dragi barbati, e o tema femeiasca de tot, risc sa va plictisesc.)

***

Deci, azi dimineata, traditional panicata ca voi intrazia in drumul meu, deoarece nu mai stiu cu ce sa ma imbrac (rochii nu – picioarele sunt albe ca de gaina, blugi nu – toti mi-au devenit mari, fusta lunga nu – nu mai am tricouri potrivite la ea) si manata de un soi de deznadejde, cunoscut doar femeilor intr-o astfel de situatie critica, deschid usa balconului, scot de acolo o valiza in care depozitez vestigiile istorice intru vesnica memorare si pomenire, deschid dramatic fermoarul si scot, cu mainile tremurande, o pereche de blugi cu cusaturi florale si oleaca de paiete, cumparati in luna mai 2003, chiar inainte de a pleca in Franta, chiar inainte de a fi cea mai frumoasa si rustica mireasa si… ii trag pe mine.

Pauza. Mi s-a oprit un nod in gat. Strabunica, bunica si mama, toate aceste femei dragi sufletului meu si care au avut de suferit din cauza excesului de greutate, s-au pitit in inima mea, in asteptarea deznodamantului. Ochii mi-au fost acoperiti de un val de lacrimi de fericire terifiata – EU AM IMBRACAT PANTALONII DE ACUM 10 ANI!!!

I-am imbracat, in sensul, ca am reusit sa-i trag pe mine usor si dezinvolt. Si sa-i inchid. Si sa pot face doi pasi. Si ma asez. Si sa ridic piciorul la o nevoie.

An de an am incercat aceleasi gesturi. An de an, i-am impaturit inapoi cu gandul ca poate la anul voi avea mai mult noroc. Ca pana intr-un tarziu aproape sa renunt la acest vis. Si sa-i scot, intr-o primavara de acum doi ani, din valiza, sa-i pun deoparte, pentru la tara. Dar mama i-a salvat. Nu ca ar fi crezut ca voi mai ajunge sa-i trag pe mine vreodata. Nu. Ar fi fost prea frumos si optimist din partea ei. Mama mi-a spus sa-i mai tin,  Ilinca creste si i-ar placea sa aiba cate ceva de pe cand era mama fata mare…

Azi am reintalnit un om drag mie. Eu de acum 10 ani. O intalnire dupa luni de asteptare, de sperante pierdute si iar regasite, de lehamite si indiferenta, de noi incercari. Poate, de data asta…

***

Eu nu am fost niciodata ticnita cu dietele sau cu slabitul. Dar, trebuie sa recunosc, toata viata am trait in abstinenta alimentara. La facultate – din lipsa de bani. Dupa facultate – din prea multe posibilitati pe care ti le ofera un supermarket european si vesnicul autocontrol. Apoi, din cauza ca incercam sa-mi controlez greutatea dupa nastere. Apoi, din cauza ca mi-am regasit formele de pana la nastere si incercam sa le pastrez. Apoi, a venit stresul peste mine. Si eu il alimentam cu placinte cu halva. Si cu somn putin. Si cu sedentarism. Si cu suparari. Si cu trei sanwichuri cu sunca, ca replica la „Mananci prea mult” aruncata de mama cand ma prindea seara la bucatarie. „Eu nu mananc prea mult, eu muncesc si am dreptul sa mananc!(…mai ales ca azi am mancat doar un kil de placinte.)” Dar, fraza din urma m-am invatat s-o adaog prea tarziu. Cand 10 kg in plus erau deja acolo. Si cand, cu vreo 3 ani in urma, intr-o dmineata exact ca cea de azi, plangeam in fata oglinzii, deoarece nu puteam incheia blugii. Plangeam de ciuda. Si din cauza refuzului de a crede ochilor mei. Da, fato, te-ai lasat pana in halul asta – imi ardea becusorul rosu din cap, pe care l-am spart cu o bata imaginara. Nu, eu nu m-am ingrasat. Asta e doar o iluzie optica!

Si doar anul trecut, cand ceva s-a schimbat in interiorul meu si cand, luna dupa luna, descopeream ca hainele ma parasesc, din cauza ca au devenit prea largi, am inteles ca ceva nu era in regula. Ca cele 54 de kg pe care mi le-a recomandat dietologul sa le pastrez ca ochii din cap, au fost, 2 ani la rand, 67. Si eu nu le vedeam. In schimb, toti ceilalti le-au vazut.

***

Eu am trezit-o azi dimineata pe mama sa-i arat ce blugi am imbracat. Ea prin somn a inteles. Ea a exclamat de surpriza si soc. Si daca pana acum credeam ca Ilinca este cea care a rupt lantul vicios al femeilor cu exces de greutate din familia noastra, de azi pot spune, ca nu – eu l-am rupt. Ilinca este deja o alta poveste. Ilinca este Laetitia Casta in piele si oase. Ea s-a nascut unde aerul e altul. Ea nu se socoate.

 

PS: Pentru cei curiosi: eu nu am facut nimic deosebit pentru a slabi. M-am condus dupa cel mai bun sfat dietologic din toate timpurile, lansat de legendara Maya Plisetkaya – Жрать надо меньше! In plus, mi-am imbunatatit calitatea vietii – mai multa dragoste de sine, mai mult confort psihologic, mai multe ganduri frumoase.

Despre dragostea neimpartasita II

Ana Karenina a fost o proasta.

Si ea a gasit cea mai prosteasca iesire din situatie – sa se arunce sub tren. Foarte egoist. Si fara sens. Ca de, cel mai usor e sa murim. Si sa ne spalam pe maini de orice efort. Sa iubim fara raspuns, sa suferim in totala placere si apoi, pe final, sa ne aruncam sub tren. Sau sub tramvai. Sau sub bicileta undeva in centrul Amsterdamului la ora de varf.

***

Candva, tare demult, intr-o alta viata, cand aveam parul mai lung, de-l puteam strange la ceafa, am fost indragostita de un om… Neimpartasit, se intelege.

Si aici trebuia sa urmeze o istorie aproape trista. Dar, ea nu va fi. I-am dat delete.

***

A trecut timp. Si a venit viata adevarata peste mine. Cu o relatie adevarata. Mutuala. De comun acord. Impartasita. Tot ceea ce-si poate dori o femeie. Si a inceput! Sa iubesti „impartasit” necesita munca. Asta nu ti-i a sta trantita pe pat cu sipul de Ballantine’s langa tine, rugumand scenarii si verificand compulsiv cine e online pe Facebook. Asta nu ti-i sa fumezi doua joint-uri si sa scrii scrisori. Asta e comunicare. Zi de zi. Acceptare. Asta sunt incercari peste incercari sa intelegi cum gandeste omul, de ce actioneaza asa si de ce el nu este obligat sa fie de acord cu tine. Asta e reevaluare constanta. A ceea ce esti. A ceea ce vrei. Asta sunt momente in care te trezesti fata in fata cu frustrarile tale. Cu fricile. Cu reticentele. Cu demonii tai interiori care trebuie anihilati, daca vrei sa mergi mai departe alaturi de acest om. Sau daca, in genere, vrei sa mergi undeva…

A trebuit sa ajung la 31 de ani, sa am o casatorie in spate si un copil in fata, pentru a capata destula minte si curaj pentru a ma implica intr-o relatie pe bune. O relatie care ma faca sa inteleg ca nu sunt eu Printesa Turnului de Fildes si nici Cenusareasa pe care o va cauta la nesfarsit Printul cu papucul de cristal, asa cum mi-a placut mie sa cred ani la rand. Asa cum m-au facut sa cred unii barbati, jucandu-mi jocul. Sa inteleg ca barbatul tot e om si nu slujitorul femeii. Si nu doar sa inteleg. Ca de inteles le inetelegeam pe toate. Acum, insa, am inceput sa simt asta pe propria-mi pielea palida.

Abia acum a ajuns la mine sensul deplin al vorbelor inteleptilor care spun ca o relatie adevarata, asta e, in primul rand, efort. Mult efort. Efortul de a-l cunoaste pe celalalt. Efortul de a accepta trecutul lui. Efortul de a-i asculta planurile, in care tu nu esti, neaparat, prezenta. Efortul de a vorbi deschis la cele mai neplacute teme. Efortul de a fi alaturi, chiar si atunci cand dracusorul egoist din tine te indeamna cu mult zel sa faci altceva. De exemplu, o baie fierbinte.

In fine, efortul de a deveni o femeie  independenta emotional, pentru a te putea detasa si a-ti trai viata asa cum tu o intelegi, plasand dragostea pe un loc de frunte, dar nu transformand totul de dragul acestei iubiri.

Si munca. Multa munca. La propriu si la figurat. Si, in primul rand, munca asupra propriei persoane. Pentru ca doar astfel, pusi fata in fata cu un alt „eu”, putem progresa. Iar munca poate si trebuie sa fie o placere.

Si da, abia acum mi-am dat seama cat de copil sunt si ca reactiile mele nu difera mult de cele pe care le are fata mea. Doar ca diferenta de varsta e considerabila. Iar ceea ce putem ierta o data sau de doua ori unui copil, vom ierta mai greu unui matur.

Si cum am mai spus o data aici: „Dragostea e atunci cand in fiecare zi castigi o lupta impotriva propriului crieier. Cand problema e in tine si nu in omul de alaturi.”

Morala e simpla. Dragostea e un exercitiu de autocunoastere.

D’ ale crizei primavaratice

Mama mi-a spus azi ca pana la 35 de ani viata unei femei mai este cum este, dar dupa 35 timpul trece atat de repede, incat te trezesti ca nu ai inteles de unde te-ai pornit si unde ai ajuns.

Eu o ascultam amestecand in tigaie mancarea pentru Ilinca. Impreuna cu lacrimile mele, pe care tare ma rusinez sa le arat cuiva.

Azi am avut o revelatie neplacuta. O fi poate de vina primavara asta capricioasa, care imi aduce tristete si care mi-a furat o duzina de vise.

Azi am inteles ca eu poate nu voi avea niciodata casa mea. Ca va trece timpul si eu asa si voi locui „la mama”, unde nu e rau, dar nici bine tare nu e. De aceea ca nu este casa mea. De aceea ca canapeaua din salon nu se va transforma niciodata in pat de dormitor, cat de mare nu ar fi ea.

Azi am trecut printr-o deziluzie sora cu disperarea. O deziluzie ca o palma uda pe obrazul proaspat machiat.

Posibilitatile din viata mea sunt destul de limitate. Din cauza ca sunt femeie, din cauza ca sunt mama singura, din cauza ca trec de 31 de ani, din cauza ca sunt singurul pilon al bunastarii intr-o familie formata doar din femei, din cauza ca in tara in care traim unica posibilitate pentru o femeie sa se faca cu o casa, este sa se marite reusit. Sau sa se nasca in familia reusita.

Azi, in plus, mi-am dat seama ca mi-au ramas vreo 5-7 ani pentru a mai face copii. Iar 5-7 ani trec atat de repede! Si an de an suntem vesnic ocupati. An de an ne promitem ca de data asta punem ceva bani deoparte. An de an ne amagim ca generatia noastra va fi inca tanara si la 45 de ani. Dar nu e chiar asa. Dovada sunt prietenii care au deja riduri destul de vizibile. Dovada sunt prietenele care la 35 de ani inca nu au nascut si speranta lor moare saptamana cu saptamana.

Azi m-am gandit ca viata e nedreapta. Ca, ce naiba, gata? Gata? Tot ce mi-a ramas sunt vacantele cu singurul copil? Tot ce mi-a ramas este sa ma uit cu duiosie la bebelusii femeilor mai tinere? Tot ce mi-a ramas este sa privesc dintr-o parte cum amicele mele se muta in casa noua, de aceea ca si-au gasit o partida buna?

***

Sau poate aceasta stare se numeste criza de la 30 de ani? Exista oara asa criza? Si daca ea exista inseamna ca va trece ca orice criza? Si poate nu trebuie decat de asteptat si de baut vitamine…

Valocordin

Cand eram internata in spital, o droaie de studenti de la Medicina ne foloseau pe post de cobai. Eu aveam legata de mine o domnisoara simpatica si tare dulce. Intr-o zi am intrebat-o unde, totusi, e situata inima omului. Ea mi-a pus manuta sa mica undeva pe cutia toracica, intr-o poztie diagonala, mai aproape de stanga.

Acolo e inima.

Citisem candva ca inima trebuie pazita. Pazita de oameni. Tinuta la dos. Departe de ploi si geruri. Alintata. Leganata. Hranita cu dulce. Altfel inima se va usca. Bucatica cu bucatica. Si, pare-se, inima nu poate fi recuperata.

Nu stiu. Nu sunt medic.

Eu am facut atacuri de cord peste atacuri. In plina zi, dis-de-dimineata, noaptea tarziu. Eu am negociat cu ea. Am strigat. I-am dat palme. Am pus-o in ungher. Si nu i-am dat bomboane cu lunile. Odata am tinut-o in subsol 2 ani. Doi ani fara inima. Si am supravietuit. Asta m-a costat 7 kg in plus. Bomboanele pe care nu le-am dat inimii le-am bagat in mine. Impreuna cu placintele cu halva.

Intr-o zi ea a iesit. Asa, pe neprins de veste. A gasit o crapatura in scandurile usii.

Sa ai inima inseamna ca poti sa o pierzi. Intr-un eventual atac de cord. Daca nu te-a omorat precedentul, urmatorul cu siguranta o va face.

Un atac micut seara, cand iesi de la serviciu. Altul intr-o amiaza la un colt de strada. Al treilea intr-o noapte intr-un loc prea aglomerat.

Al patrulea poate fi letal. Cat poate duce o inima de om?

***

Poate totusi e mai bine sa o tinem inchisa? In subsol. Sau in pod. Sau in debaraua din apartamenetele construite pe timpul lui Hrusciov.

Eu cunosc cativa oameni care asa au si facut. Au luat-o frumusel, au invelit-o intr-o batistuta, si au ascuns-o cat mai departe de ochii lor. Si au inceput sa faca sport. Sau sa scrie carti intregi despre dragoste si femei pe care si le-ar dori, dar nu le au si se multumesc cu ceea ce le-a lasat Dumnezeu. Sau sa-si construisca cariere la cravata. Altii sau, mai exact, altele, si-au creat un set de principii si  valori, au anexat la ele Cartea Cartilor plina de reguli cum nu trebuie sa faci, cum nu trebuie sa iubesti si ce trebuie sa spui ca sa pari mai inteligenta. Si puternica.

***

Intr-o zi citisem statutul de pe Facebook al unei femei pe care am interesctat-o de cateva ori si care mi-a placut mult. Inteligenta, frumoasa, cu un simt al umorului nitel masculin, dar care o prinde atat de bine si cu un cap plin de idei, in plus – sotie, mama si fiica. O femeie de trei ori femeie. Pai iata, intr-o seara acest om minunat de puternic si-a spus „oful”. Ea s-a saturat. A obosit.

Prima mea reactie a fost sa nu cred. Cum o femeie atat de mmmm… buna, poate sa se sature? Sa oboseasca? Si inca sa o spuna atat de deschis? Atat de simplu? Doar noi toti depunem atata efort ca sa parem invincibili, indistructibili, vesnici si nepasatori. Ca in filmul Die Hard care nu ar avea sfarsit.

***

Eu vreau o cana mare cu ceai negru tare si dulce. Si o baie fierbinte. Si sa stiu cat de minunata sunt. Chiar daca proasta, capricioasa si absolut inutila.

Vreau un kil de bomboane pentru inima mea.

Minus un organ

In viata orice este o experienta. Aceasta constatare te face sa traiesti mai usor si sa devii un om extrem de curios.

Bunaoara, de cateva zile am aflat cum e sa traiesti fara un organ.

Am mai aflat ca nu poti opri somnul indus de anesteziolog, cat de smechera nu te-ai crede.

Am mai aflat cum e sa nu bei 30 de ore.

Si sa nu mananci 48.

Si inca am aflat cum e in sala de operatie. Aproape ca intr-un depozit.

Si inca stiti ce? Pacientii sunt adusi in sala de interventii goi, acoperiti doar de o peticuta de culoarea cafenie (presupun ca e din cauza miilor de sterilizari) cu o sumedenie de gauri.

Am mai aflat ca e adevarat ca personalul medical inainte de interventie (si cred ca pe parcurs e la fel) vorbesc cate in luna si stele. Despre casa, familie, probleme, fac glume, se iau peste picior, isi suna copiii. In fine, prezenta pacientului nu-i intimideaza. El, practic, nu exista.

Am mai aflat cum e sa te trezesti si sa constatezi ca o bucatica mica din viata ta va ramane pentru totdeauna infundata undeva unde nu vei avea acces niciodata.

Am mai aflat ce imagini poate vedea un om inainte de a cadea intr-un somn profund. Uneori fara trezire. Si mi-a placut ceea ce-am vazut.

In fine. Am trecut-o si pe asta. Am vazut. Am gustat. Mi-a ramas ultima suta de metri. Sper sa fie chiar ultima suta de metri dintr-o astfel de experienta.

Acest februarie a capatat culori.

Pierderi. Sanse

In ziua in care mi-a trecut prin cap ca as putea fi insarcinata, mi-am bagat degetul aratator de la mana stanga in blender. Blenedrul l-am pornit. Evident. Vroiam sa fac un banana milk shake.

Durerea a fost atat de acuta si sangele tasnea atat de viu, incat m-am trantit in stare de soc la podele. Nu stiam ce ma deranjeaza mai tare, durerea, sangele sau nervozitatea mea din ultimile zile, care ma transformase intr-o bomba in pericol de explozie. Eram un fel de Coree de Nord, iar el, singurul om din preajma mea, reprezenta toata lumea Occidentala speriata de dispozitiile unei tarisoare care poate fi anihilata in jumate de zi.

Eu aceasta sarcina o condamnasem din start. Era deja un mecanism de aparare format dupa o experienta traumatizanta, in filmul careia eu tot eram trantita pe gresia din baie intr-o balta de sange. Dar nu din degetul tocat in blender.

In acele zile mancam doar ciocolata, castraveti si paine cu unt. Si citeam. Cat am citit in primele saptamani de sarcina, nu am citit in ultimii 3 ani. Viata devenise o asteptare. Asteptam ziua cand asta se va produce si eu iarasi voi zace intr-o balta de sange. Ma pregateam moral ca orice este o loterie, un risc. Iar noi ne nastem ca sa murim si ca natura stie ce e mai bine pentru fiecare. Si ca o sarcina pierduta, inaseamna alte trei sarcini pierdute.

Asa am dus-o din dimineata in dimineata, cand orice ce nu mirosea a castravete sau nu arata a paine cu unt, ma dezgusta pana intr-atat, incat eram gata sa-mi pun stomacul pe masa, doar ca sa nu fiu nevoita sa mananc.

Eu ma temeam.

Ma temeam atat de tare, incat nu vroiam sa vad nicio particica din corpul meu pentru a nu descoperi vreun semn prevestitor pierderii.

Si eu taceam. Nu aveam cui povesti fricile mele. Pana intr-o sambata dimineata…

…cand stateam la o cana de ceva imprejurul mesei din sufragerie, alaturi de un cuplu de prieteni veniti in vizita dintr-un oras vecin.

Ei nu stiau. Nimeni nu stia, in afara de noi doi. Si cred ca nici nu ar fi aflat pana in ziua nasterii, daca era dupa voia mea. Am vorbit de una de alta. Eu ciripeam asa cum se cade unei neveste tinere, purtand in mine doliul unei morti inexistente. Cand ei au iesit cu treaba, m-am intins pe podeaua de lemn si mi-am spus durerea.

Acest copil nu va exista. Eu simt ca el nu va supravietui…

Atunci mi s-a pus cea mai simpla intrebare. De ce nu-i dai nicio sansa?

Si eu i-am dat.

***

Cand ii dai unui om o sansa el va sti cum sa nu te dezamageasca.

Eu stiu…

Eu stiu ca atunci cand tii degetul tare apasat pe rana, vine clipa in care nu mai simti durerea. Ea ori te tampeste si te transforma intr-o dobitoaca insensibila ori organismul tau o respinge, ca pe un corp strain.

Eu mai stiu ca mamele au aproape intotdeauna dreptate.

Eu inca stiu ca noi avem in interiorul nostru o cantitate anumita de resurse pentru fiecare om care intra in viata noastra. Aceasta cantitate e la fel ca ovulele din organizmul femeii, adica limitata. E destul de greu sa mentii echilibrul si sa nu irosesti aceste resurse intr-un timp scurt.

Eu stiu ca sunt oameni care cel mai tare se iubesc pe ei insisi. Si inca mai sunt oameni care se iubesc pe ei insisi moderat, de aceea ca ei iubesc pe alti oameni foarte tare. Uneori aceste doua categorii se ciocnesc.

Eu mai stiu ca apa curge, iar pietrele raman. Parafrazand, iubitii pleaca, fostii iubiti raman.

Eu inca stiu ca sunt foarte puternica. Ca orice femeie. Uneori mi-e frica sa-mi imaginez pana unde poate ajunge aceasta putere si rezistenta.

Eu stiu ca am cel mai frumos copil din lume. De aceea ca e copilul meu.

Eu mai stiu ca asa cum sunt iubita eu nu este iubit nimeni. De aceea ca sunt iubita de cel mai frumos copil din lume.

Eu stiu ca de multe ori nu am dreptate. Dar eu sunt foarte sincera in nedreptatea mea. Asa cum suntem cu totii sinceri cand credem in ceva.

Eu stiu ca sunt oameni care dau si oameni care iau. Apoi am aflat ca exista si a treia categorie: oameni care nici nu dau si nici nu iau. Cu acestia eu nu stiu cum trebuie sa ma port.

Eu mai stiu ca eu sunt omul care da. Uneori fara masura si nu acolo unde trebuie. Dar, cine stie unde si ce trebuie de dat?

Eu inca stiu ca cea mai mare placere omul o are atunci cand isi imagineaza ca produce bucurie altui om.

Eu mai stiu ca intr-o zi voi disparea. Sper pana atunci s-o pot invata ceva pe Ilinca.