Copilul din casa

Ea a intrat pe usa cu o enciclopedie in franceza, o pereche de cercei noi, de un verde mediteranean, din cristale Swarowski, jocul portabil si maimuta pe care i-am daruit-o cand am intalnit-o la Aeroport, cateva tatuaje temporare, prinse cu o clama, periuta de dinti si un puzzle de 500 de piese, pe care viseaza sa-l stranga cu mamica.

Sa ai un copil in casa e deosebit. Dupa doua luni de viata in regim yuppie, timp in care a treia camera era folosita pe post de birou, de iesire pe balcon, de debara sau, pur si simplu, de spatiu gol, cu geamul mare, dezgolit, privind spre noi orfan, acest loc si-a recapatat statutul initial – camera pentru copii. Si a aparut viata. Si geamul s-a inviorat si parca a intinerit, din seara in care i-am tras perdeaua alba, ca dimineata sa-l dezgolesc din nou, pentru a-l lasa sa se spele cu razele soarelui si cu racoarea padurii.

Un copil in casa este un adevarat cataclism. Dezordine, schimbari de dispozitie, rezistenta, smiorcaiala, lacrimi, lipsa de intimitate, imposibilitate de a privi un film cap-coada, vesnice negocieri si mantre „eu sunt aici parintele, eu sunt aici parintele, eu sunt aici parintele”.

Eu demult am uitat  cum era viata dincolo de asteptarea ca „degraba ea va reveni” si de acest haos atotcuprinzator. Fara cele douazeci de mii de agrafe in cele mai neasteptate locuri. Fara pupici in cele mai nepupacioase momente. Fara surpizele despre care ai fost anuntata cu trei zile inainte. Fara mainile care te mangaie pe fata, dupa ce au mangaiat pisica, au fost bagate in gura, apoi printre degetele de la picioare. Fara serile in care si cele 5 minute sperate, planificate de „numai noi doi, iubi” sunt petrecute sub acompanierea lacrimilor ce strabat din camera vecina, intentionat scurse, amplificate, planse chiar sub usa, ca fiecare sa inteleaga ce insesnibil este. Eu – ca sunt o mama rece. O indiferenta. El – ca i-a luat mamica si e vesnic langa ea. Si o tot pupa si vorbeste cu o voce tare, groasa, asa cum nu s-a mai auzit.

Casa a capatat culori. Aer. Fluizi. Curcubeie. Mirosuri. Legume taiate mascat in supa. Cani colorate. Aranjamente florale neasteptate. Invelitori de bomboane peste tot. Cateva note noi cantate la pianul electric. Inscriptii in caietul de secrete depsre care e obligat sa cunoasca fiecare.

Si e atata fericire. Si poate e o fericire pe care o simt doar eu. O fericire mica, stralucitoare, stravezie, foarte delicata, ca un secret pastrat cu mult drag.

Eu deseori mai gandeam „dar cum ar fi fara acest uragan in casa?” Cum ar fi daca ar fi intotdeauna curat si daca as gasi lucrurile exact acolo unde le-am pus? Cum ar fi daca nu m-as impiedica de pantofii mei „de seara” undeva prin mijlcoul holului, noaptea la ora 1, in drumul meu spre „camera de relaxare”? Cum ar fi daca as putea sa nu ma grabesc sa ma odihnesc repede-repede cat e ea plecata si pot sa-mi permit sa nu fac nimic? Cum ar fi daca as avea un salariu doar pentru mine, fara sa fiu nevoita in fiecare luna sa adun, sa scad, sa numar si sa oftez de fiecare data cand descopar ca botinele ei sunt deja mici? Cum ar fi daca nu ar trebui sa ma ingrijorez, sa  sun de 5 ori pe zi „cu controlul”, sa citesc etichetele produselor in magazin, sa lupt importiva salamului si mitei din insitutiile de invatamant?

Cred ca as cauta sa-mi umplu timpul cu ceva. Cu dansuri. Ceramica. Sau pian. Mi-as popula serile cu oameni. As alerga de la un eveniment la altul. As intalni zorii undeva. Si in casa toti ar fi de acord cu parerea mea. Adica eu si pisica.

***

– Eu in locul tau as citi o carte, ii spun eu copilului plictisit.

– Mama, eu nu sunt tu.

E bine sa ai pe cineva care sa-ti aminteasca ca fiecare om e unic. Si e cu atat mai bine cand acel cineva a iesit din tine, dar e atat de diferit.

Despre citit

Eu am inceput sa citesc carti tarziu. Gaseam o mie de motive de ce cititul nu-mi este de niciun folos. Unul dintre ele era ca cititul indelungat ma va transforma intr- o ochelarista.

Asta s-a intamplat vara, in timpul primei adolescente, cand am descoperit biblioteca de la „clubul” satului, manata intr-acolo de atractia de neexplicat pentru casele de la margine. Margine de sat, de padure, de camp, de gradina. „Trebuie sa fie acolo ceva. Ceva pentru mine…”

Camera mare, cu pardoseala de scandura uzata, cu miros de carti „satute”, cu zeci de etajere pline de titluri misterioase, cu doua geamuri mari ce dadeau spre dealurile ce desparteau satul de zastava, iar dupa zastava era Romania, o tara atat de magica, de unde bunica ne aducea adidasi si chilotei cu Mikey Mouse cand inca eram copii de gradinita.

In sala bibliotecii plutea un aer varatic, care mirosea ca si aerul de dace ruseasca din povestirile lui Cehov. Prin el dansau diverese gize si paianjenii coborau din pod pe firul lor ce ii conecta cu lumea noastra.

Si liniste. Liniste de sat, de pamant, de vara. Liniste prin care numai pasarile stiu sa strabata, si cate un caine care nu are somn intr-o amiaza de cuptor, si vaca megiesilor care isi spune pasul. Si respiratia batranei bibliotecare, care va veni seara la bunica cu un borcan de lapte, tocmai din partea cealalta a satului, de langa toloaca, acolo unde iarba creste altfel si oamenii sunt parca de pe alta planeta.

Eu veneam la biblioteca pentru toate astea. Si mai ales pentru mirosul de foi uscate, prafuite, amestecat cu mirosul de fan, de mere de iulie, de balega de vaca si lut, mirosul de tarana uscata si trandafiri cataratori.

Puteam sa stau in biblioteca vesnicii la rand, sa citesc titluri, sa ma plimb printre randuri, sa pandesc bibliotecara dintr-un colt mai intunecat, sa arunc cate o vorba fratelui meu, mare cititor si exemplu de urmat. Asa zicea bunica.

Cititul a venit de la sine. Prin dragostea fata de aceste mici detalii adunate intr-o amiaza de vara. Din curiozitate. Si daca acolo miroase atat de deosebit si podeaua scartie atat de enigmatic, poate si cartile imi pot oferi ceva? Ceva misterios, foarte fragil, dar, in acelasi timp, foarte adanc, ca fantana vecinilor din care se scoatea apa la vite.

De cate ori deschid o carte, ma trezesc acolo, in mijlocul salii de biblioteca din clubul satului. Cu gize, paianjeni, miros de mere de iulie, de iarba si balega de vaca, si scartait de dusumea uzata. Si fiecare carte devine o promisiune. Promisiunea ca aceasta stare nu va disparea atat timp cat eu voi respira. Promisiunea ca biblioteca, cu cele doua geamuri ce ies spre dealuri, va fi intotdeauna cu mine, in buzunarul stang, acolo unde primavara imi prind martisorul. Promisiunea ca fiecare fosnet, bataie de aripi, ciripit, sunet de aer varatic care se misca in ritmul sau, sunt acolo, intre paginile unei carti. Si nimeni nu mi le poate lua. De aceea ca ceea ce este al tau, al tau va ramane, iar ceea ce iti poate fi luat, nu este al tau.

Si eu citesc. Citesc de cate ori apuc. Si o apuc des. Citesc in pat, la masa, in troleibuz, avion, metrou si maxi-taxi. Si eu traiesc doar o singura viata paralela. Viata din biblioteca satului, acolo unde sunt adunate mii de personaje, milioane de cuvinte. Si doar o singura stare.

Epilog

Acest post l-am scris impinsa de dorinta de a intelege mecanismele care m-au adus la lectura. Si sa descopar ca ele sunt deosebite de la om la om. Aceasta nevoie de intelegere si acceptare a diferentelor a aparut natural, cand am fost fata in fata cu copilul meu, care nu este si nu poate fi ca mine sau asa cum imi doresc eu sa-l vad.

Copilul meu este inconjurat de multe carti si de oameni care citesc. Acest copil, insa, nu se grabeste sa citeasca, cu cele cateva exceptii cand eu devin „politistul rau” si-i dau vreo tema pentru acasa. Dar o las. Si sunt sigura ca va veni o zi in care ea va descopri cartile si lectura printr-un drum foarte personal, in ritmul sau, cu melodia sa in urechi. Si asta poate fi mai devreme sau mai tarziu. Dar asta va fi. Pana atunci, nu pot decat sa-i ofer acces la carte. Si sa-i soptesc ca in viata sunt un milion de lucruri frumoase, ascunse in cele mai neasteptate locuri.

Ticu

M-a sunat tata. De parca a simtit ca in ultimile zile m-am gandit la „tata” ca fenomen.

M-am gandit ca de multe ori un tata aflat in proximitate fizica fata de copilul sau nu face nici doi bani fata de un tata aflat in proximitate spirituala fata de copil.

M-am gandit ca anii in care traim alaturi de tata, sunt, de fapt ani traiti departe de el. Asa si nu-l cunoastem. Asa si nu stim cu ce se mananca un „tata”. Asa si nu ne bucuram de el, de altfel cum nici el nu apuca sa se bucure de noi. E prea ocupat cu ale sale. Iar noi –  vesnic in coasta. Si, da, unor oameni nimeni nu le-a spus ca prezenta tot se invata.

Ilinca e acum cu tatal sau. Cei doi au o relatie pe care eu niciodata nu am avut-o cu tatal meu si pot doar sa-mi imaginez cum e sa fii cu tata, care e doar al tau in acele momente, care e eroul zilei si povestitorul serii.

Sunt momente in care intelegi mai bine ca niciodata ca viata linga un om nu inseamna intotdeauna viata cu acel om.

Si o melodie la tema

PS: Ticu, asa il numeste pe taica-sau Ilinca.

Unde sunt tatii?

82,5% din responsabilitatile de ingrijire si supraveghere a copiilor cu varsta cuprinsa intre 0 si 5 in familiile moldovenesti revin mamei. Dupa mama, vine cu grija bunica, in 10,1% din cazuri, iar in 1,9% din cazuri copiii sunt in grija altor persoane (matusa, frate, sora, dadaca).

Hm. Unde sunt tatii? A vazut cineva tatii?

Sursa: Studiu sociologic in cadrul proiectului REPEMOL (Regionalizarea serviciilor pediatrice de urgenta si terapie intensiva din RM), anul 2011

Cum am fost educatoare la gradinita

Azi, in cadrul unei sedinte de lucru in calitatea mea de membru al juriului intr-un concurs pentru jurnalisti (despre care voi vorbi in curand), mi-am amintit de un fapt divers din biografia mea. Si anume ca in toamna lui 2008 am lucrat educatoare la o gradinita din Chisinau.

Desi, „toamna” e prea tare spus. Activitatea mea a durat exact 27 de zile, de pe 1 septembrie pana pe 27 septembrie, iar sfarsitul acestei experiente a fost destul de spectaculos si dramatic. Am plecat dupa ce cu greu m-am abtinut sa nu o bat pe dadaca din grupa vecina. Eu, care sunt o diplomata si prea mandra pentru ma lansa in activitati violente impotriva unei fetiscane cu 7 clase, am fost adusa la o stare cand vedeam verde imprejurul meu si eram gata sa-mi pun la indoiala toate valorile, crescute si educate de-a lungul anilor. Bine a spus, cine a spus ca un prost te va provoca sa degradezi pana la starea lui, dupa care te va invinge, deoarece acolo, jos, el are mai multa experienta.

Dar, s-o luam pe rand.

Asadar, in toamna anului 2008 Ilinca era un copil de 4 ani proaspat impliniti. Noi eram in Chisinau de 7 luni si m-am gandit ca ar fi o idee buna sa o socializez, mai ales ca in tarile in care locuisem anterior avea experienat gradinitelor. Evident, nu speram sa gasesc o institutie de tipul cele private din Istanbul pe care o frecventase si nici de tipul celei din Cehia, de pe langa o manastire de maici, unde se auzea musca, iar copiii erau atat de blanzi, incat te intrebai daca vorba noastra „ca baba frumoasa si copil cuminte nu-i” mai are vreun sens.

Deci, deziluzionata de ceea ce se intampla in gradinitile noastre si aproape disperata, am pus la cale, cu o ruda mai smechera de-a mea, mama si ea a unui odor de 4 ani, un plan diabolic – sa ma fac educatoare de prescolari pentru a putea tine sub control situatia din grupa pe care o va frecventa copilul meu si cel al rudei-complice. Pentru asta am ales o gradinita situata central, ca sa ne fie la ambele comod sa ne deplasam si am facut demersurile necesare.

Ce sa va zic? Vreti sa lucrati educatoare la gradinita? Cel putin, din curiozitate? Poftim! Eu, literalmente, un om din strada, am venit, m-am prezentat directoarei, care initial a fost vrajita de ruda mea, om si ea din strada, dar care adusese ca bonus la vrajeala o sticla de sampanie si o cutie de bomboane „Bucuria”, am fost angajata, cu acte in regula, la carma unei grupe formate din 26 de copii.

Un om fara studii de specialitate, un om fara experienta, un om care nu se stie daca e integru psihic, este angajat sa educe doua duzine de copii. Ca eu sunt in ordine, o stiu doar eu si inca vreo 5 oameni, acest fapt, insa, nu poate servi ca garantie pentru a-mi incredintati 26 de copii pe durata unei zile intregi. Dar, directoarei nu i-a pasat. Asa cum nici celor de la Directia de Invatamant. Important ca s-a gasit un „cadru didactic” care nu are glod sub unghii si de la care nu miroase a alcool. In rest – nebuna, violenta, iresponsabila sau fara niciun neuron in cap – era ceva atat de neinsemnat, incat nimeni nu s-a gandit, nici pe o fractiune de secunda, pe cine si de ce angajeaza.

***

Intr-o gradinita, directoarea este Dumnezeu. Prin gura ei iese advarul in prima si ultima instanta. Si aceasta situatie am observat-o in mai multe institutii prescolare de-a lungul anilor petrecuti aici. Dar, sa revenim la directoarea noastra. Doamna atat de tare urla si la copii si la cadre, incat, in clipa in care eu, o mucoasa de nici 27 ani impliniti, care nu a fost la razboi si nu a stiut ce-i aceea foamete, am indraznit sa ma indoiesc de faptul ca trebuie sa execut fiecare ordin al ei, a amutit si, probail, a inceput sa se intrebe daca decizia sa de a ma angaja a fost una bine gandita.

***

Intr-o gradinita, ca si in oricare grup inchis cu reguli nescrise, nu e bine sa te evidentiezi. Iar faptul ca eu vorbeam frumos cu copiii, nu-i numeam debili si le permiteam sa iasa sa faca pipi in timpul somnului, a ridicat un mare semn de intrebare asupra calitatii mele de pedagog. In plus, faptul ca in grupa era liniste si niciun copil nu plangea ca din gura de purcel dus la taiat, era o mare problema. Eu nu sunt ca ceilalti. Iar atunci cand nu esti ca ceilalti, exista un mare risc sa fii mai bun. Iar daca esti mai bun, inseamna ca ceilalti sunt mai rai. In concluzie, cei buni trebuie exterminati…

…si-a spus dadaca din grupa vecina si a inceput sa atace.

***

Dadacele din multe gradinite din oras sunt fete tinerele de la tara care, de obicei, locuiesc chiar in grupa, ceea ce este tinut „in mare secret”, desi, o buna parte din parinti si functionari de la Directie si Minister, isi dau seama de acest fapt. Dadaca din grupa mea era o fetita de 17 ani, dintr-un sat rupt de lume, slabuta, anemica, ca vai de capul ei, insa smechera – fata a inteles ca nu trebuie sa se certe cu nimeni si ca mielul bland suge la doua oi. Ceea ce si facea. Ma asculta si pe mine si pe toti ceilalti.

Dadaca din grupa vecina, de pe acelasi etaj – era o adevarat „fata babei” – grasa, rautacioasa, spurcata de gura si haina. Smechera si ea – fata a inteles ca „obraznicul mananca praznicul” si nu scapa nicio ocazie sa faca scandal. Iar eu eram o ocazie prea buna ca sa fiu ratata –  madama venita naiba stie de unde, cu o vorba prea neinteleasa si prea calma ca sa fie credibila. Cine nu e cu noi e importiva noastra.

Motive de „bagare in seama” erau cu duiumul. Un om ingenios intotdeauna le gaseste, pe cand un om inteligent nu trebuie sa le ia in serios.  Toate reactiile mea se reducea la incercarea de a-i aminti „domnisoricai” ca e aici pentru a lucra. Acestea, insa, se sfarseau cu o tirada demna de o mahalagioaca cu stagiu. Asta a durat pana in ziua in care s-a luat de copilul meu. Atunci i-am spus in fata sa dispara cat mai repede pana nu am facut moarte de om. Fetica s-a speriat. Nu-i saga sa vezi o madama cu unghiile curate care se infurie. A disparut. Iar eu mi-am luat copilul, obiectele pe care le-am adus pentru grupa, i-am spus dadacai mele, care nu stia incontro s-o apuce, „La revedere” si am iesit pe usa. Inutil sa adaog ca toate „colegele” s-au luat din urma mea sa ma convinga ca e un pas gresit si ca un astfel de job nu voi mai gasi – atat de linistit si fara mari implicari – decizia mea a ramas neschimbata.

Peste cateva saptamani m-au chemat sa-mi plateasca salariul de 750 de lei pentru o luna incompleta in care lucrasem in doua schimburi.

Iata asa a luat sfarsit cariera mea de educatoare. Si daca tot mi-am adus aminte de acest capitol din viata mea, amintiri ce au aparut in contextul unei discutii despre pericolele la care ne expunem singuri copiii, promit sa revin cu o postare dedicata securitatii copiilor la gradinita, un subiect interesant si prea putin luat in seama.

Centura de siguranta pe care o uitam acasa

Azi dimineata, tot traseul de la scoala pana acasa (eu incep lucrul mai tarziu decat majoritatea angajatilor din acest oras, din aceasta cauza diminetile mele sunt mai libere), am stat in spatele troleibuzului, observand ceea ce se intampla pe strada si in microbuzele si masinile de pe carosabil.  Microbuze arhipline, oameni care pupau, literalmente, parbrizul, oameni care traversau la rosu sau pe portiuni de drum ce nu sunt prevazute unei astfel de ocupatii destul de periculoase intr-un oras in care nimic nu se respecta. Apoi, veneau masinile personale. Cu familii intregi in drum spre servici. Cu pici in drum spre gradinita si scoala.

Cu copii fara centura de siguranta. Cu copii pe bancheta din fata fara centura de siguranta. Cu copii pe bancheta din spate, asezati chiar in mijloc, acolo unde sunt cel mai bine expusi unui eventual zbor prin parbriz. Fara centura de siguranta.  Eu nu stiu ce se intampla in capul acelor parinti care cred ca o plimbare cu masina de acasa pana la scoala este inofensiva. Ca ea vesnic va fi inofensiva. Ca centura de siguranta a fost inventata doar pentru papa-lapte de europeni si americani, iar pe noi… pe noi nimic nu poate sa ne omoare.

***

Acesta este un spot social (din Rusia) foarte dur pentru a alerta parintii nepasatori. Eu privisem un spot din aceasta serie acum cativa ani si pentru mine a fost cea mai buna terapie de soc, un fel de reminder. Imi pare rau ca nu-l pot gasi acum. Era filmat in aceeasi cheie, doar ca imaginea, extrem de pasnica si simpla la inceput, devine un cosmar la sfarsit.

Admiterea la scoala. Despre testare.

Azi dimineata, un post tv local si-a trmis reporterul intr-o clasa primara din capitala pentru a lua copiii la intrebari la ce varsta e bine sa inceapa scoala si daca ei sunt destepti.

Nu vreau sa vorbesc aici despre etica jurnalistului, ca n-are rost. Voi mentiona doar, in treacat, ca multi dintre ei habar n-au despre ce vorbesc.

Si eu am fost cu doua zile in urma sa vorbesc „la televizor” despre cum e sa-ti dai copilul in clasa intai si despre descoperirile sociologice pe care le-am facut in urma acestei experiente, care au venit sa intareasca concluziile mele facute inca din gradinita potrivit caror, de cele mai multe ori, parintii sunt cei care sustin cu multa daruire de sine sistemul nostru de invatamant corupt si schiop.

Dar, sa le luam pe rand…

Suntem in perioada in care copiii trebuie inscrisi in clasa intai. Asta inseamna zarva mare in multe case. Nu din cauza ca parintii nu stiu la ce scoala sa-si dea odorul, acest punct a fost deja decis cu 3 ani in urma (sau 2, sau 1- cifra nu prea are importnata). Acum, insa, a inceput panica – e destul de buna scoala pe care am ales-o? sau – e chiar atat de prestigioasa precum se zvoneste? cat e de pregatit copilul meu pentru testarea de admitere? e adevarat ca in aceasta scooala copiii vor face engleza de Oxford chiar din clasa intai? dar oare invatatorul este putrenic la matematica? off, unde e lista cu castigatorii de la Olimpiadele din anii trecuti si cati elevi din scoala asta figureaza in acea lista? Si alte doua mii de intrebari, dintre care niciuna nu se refera la cat de bine se va simti copilul in acea scoala.

Din curiozitate, am intrat pe un forum popular printre mamicile de la noi si am pieptanat putin sectiunea dedicata scolilor si procesului de admitere in ele. Pe final, in cap a ramas doar un cuvat – isterie.

„Copilul meu merita ce e mai bun”. „Ce e mai bun”,desigur, se reduce la o scoala considerata de elita, care trece candidatii la clasa intai printr-o sita a performantelor si a altor invetii elitiste, sustinute cu atata ardoare de parintii care vor sa faureasca un viitor luminos copiilor lor. Care, la randul lor, nu vor decat sa fie lasati in pace sa se mai joace nitel.

…testarea a fost foarte serioasa, comisie cu director, adjuncti, se testeaza copiii si la auz muzical, deci trebuie sa pregateasca un cintec, probleme de logica, operatii matematice, informatii generale pe care copilul trebuie sa le cunoasca din gradinita.

…foarte multe intrebari legate de Eminescu, Vieru, Vangheli, limba, dansuri nationale. Se recita o poezie, in baza careia se adreseaza intrebari. Concretizati sensul cuvintelor din poezie. Cine e autorul acesteia. Sunt apreciate poeziile in spirit national, despre tara, limba etc. (sursa: mama.md)

Dragi parinti, testarile de admitere sunt interzise in scoli conform legii!

Art.15, (2) Testarea copiilor in vederea admiterii in clasa I a scolilor de stat este interzisa, cu exceptia admiterii in scolile cu profil artistic sau sportiv.

Si da, aveti tot dreptul sa sunati unde trebuie pentru a semnala o incalcare grava a legii. Insa, cei care o vor face ii vom numara pe degete, deoarece multi parinti nu sunt decat incantati de desteptaciunea odraslelor lor, care au venit in clasa intai pregatiti riguros de catre educatoarea de la gradinita, in timp ce ceilalti copii isi dormeau somnul de amiaza sau erau inca in drum spre gradinita. Pe cand alti parinti, din anumite cazue, sunt infricosati de ideea mergerii importiva sistemului corupt. (Oare care or fi fiind cauzele?)

In plus, testarile sunt sustinute si din motive destul de meschine. Unii parinti nu vor ca vlastarii lor sa stea in aceeasi banca cu copii parintii caror nu au depus niciun efort pentru a fi admisi. Cu copii prosti, intr-un cuvant.

***

Va urma…