Discursul anti-job al unei vertebrate care pana nu demult era organism monocelular

Sa stai in birou toata ziua si sa mimezi activitate nu e greu. E stresant si degradant. E umilitor. Sa ti se spuna cu fiecare ocazie ca esti un angajat pretios si ca pe loialitatea ta se conteaza mult, ca peste un timp sa intelegi ca nu ti se ofera incredere nici cat negru sub unghie, e disonant. Sa astepti ora mesei, deoarece la birou iti poate fi foame doar conform programului. Apoi sa astepti ora incheierii activitatii, ca sa poti intra in viata ta. Joi pe la amiaza incepi sa vezi verde. Ai impresia ca vineri nu mai vine. „Vineri” cel mai dulce cuvant din vocabularul unui angajat cu program la birou. Apoi week-endul. Apoi ziua salariului, alta sarbatoare a sufletului. Si, in sfarsit, concediul. O saptamana. Doua, pentru cei mai indrazneti si cu tupeu de soldat sovietic.

Cand esti mama, viata de birou e un bat cu doua capete. Pe de o parte, esti asigurata cu un servici, cu un venit, cu niste conditii decente de munca, pe de alta parte, insa, simti cum ti se inoculeaza culpabilitatea pentru fiecare vizita la medic cu copilul din timpul programului la birou, pentru fiecare sedinta cu parintii, pentru diminetile tarzii, deoarece cel mic a vomitat pana in zori, pentru pneumonia copilului, care, pentru unuii angajatori, nu este o scuza ca sa lipsesti jumate de zi, iar zilele in care este absolut necesar sa te invoiesti de la birou, devin un examen de vericalitate si flexibilitate morala.

O sumedenie de mame frustrate, sunt presate sa aleaga intre o viata la birou fara prea mari sacrificii si o viata de familie decenta. Aici nici nu poate fi vorba de o cariera in care sa te regasesti ca om cu abiltati profesionale. Unele din ele se decid pentru a doua sarcina. Astfel, isi asigura minimum un an de respiro de la umilintile vietii de birou, ca mai apoi sa viseze la alt birou, depasite de viata de casnice. Un cerc vicios.

Eu am trecut prin cateva job-uri. In cei 10 ani, de cand am absolvit facultatea, aproape 5 i-am petrecut intre patru pereti, cu program fix sau extrem de flexibil, in favoarea institutiei, evident. Nicaieri nu am rezistat mai muul de 1,5 ani. Caracter foarte dificil si conflictual, ar scrie in dosarul meu personal din sectia de cadre, daca ar fi una.

Eu nu stiu si nu pot sa lucrez in colectiv. Primele doua luni ma stradui. Sincer. Onest. Cu tot sufletul. Mimez chiar lucrul de echipa si dorinta arzatoare sa ies saptamanal la o bere. Ca mai apoi, ciuperca atomica a imposibilitatii sa cred in politica institutiei sa creasca pana la dimesniunile unei palarii ciupercoide apocaliptice.

Dar cum poti sa lucrezi de la ora la ora? Cum ramane cu ritmurile noastre diferite, individuale? Eu, bunaoara, lucrez cel mai bine dimineata devreme, altcineva noaptea. Cati sefi de suflete de angajati ar accepta sa-si lase subalternii sa lucreze in ritmul lor? Cati ar sta linistiti, stiind ca le scapa de sub control cu ce se ocupa fiecare angajat in timpul lui de lucru care nu ar coincide cu cel al sefului? Cati conducatori de echipe, directori de companii si alti patroni au incredere in persoanele pe care le i-au la lucru? Cati le respecta calitatatea lor de om, nu de robot de oficiu, ca sa nu spun organism monocelular de oficiu? Cati tin minte ca au angajat fiinte vertebrate si nu cad in capcana moale si lipicioasa a placerii de a umili, de a prinde cu fofarlica, de a verifica, de a arata cine-i sefu?

E o nedreptate cineva sa-ti organizeze viata, sa ti-o aranjeze pe policioarele lui, nu ale tale, sa-ti spuna cand trebuie si cat trebuie sa gandesti, sa mananci, sa fii productiv, sa-ti vezi copilul. Un papusar al nostru personal in mainele caruia ne lasam voluntari.

Din planul meu personal de viata pentru viitorul apropiat si cel indepartat, munca la birou lipseste. Acum sunt irecuperabil indragostita de conceptul de nomadism. Imi dau bine seama care sunt provocarile unei vieti in afara confortului unui oficiu echipat, cu atat mai mult, cu cat ultima luna am inceput sa aduc acest proiect la viata si sa constat sau, mai degraba, sa ma conving, ca atunci cand esti pe cont propriu, eforturile si implicarea se dubleaza, rezultatele si recompensa uneori se lasa asteptate, satisfactia, insa, este inzecita.

Am devenit Omul-Orchestra, mama, sefa de corporatie personala, scriitoare aspiranta, potentiala studenta, iubita, activista, fiica, prietena. Si toate intr-o singura zi, timp in care acum doua luni imi permiteam sa fiu doar angajata, care construia visul altcuiva.

16 gânduri despre „Discursul anti-job al unei vertebrate care pana nu demult era organism monocelular

  1. Exista o companie de soft in lume : Apache. In fiecare joi ei le spunea angajatilor – azi faceti ce vreti, cum vreti si cu cine vreti. Le cumparau mincare/alcool! si fotolii comode. Doar o singura zi pe saptamina a produs mai multe idei si produse decit restul zilelor in acel an.

  2. Ce bine ma regăsesc în acest articol, la primul job am rezistat 1 an, la al doilea 2 ani iar acuma tre să plec la al treilea sperînd că acolo îmi va fi mai bine, deşi recunosc că probabil o sa ma plictisesc repede şi acolo dar asta este…ma resemnez, ma gandesc că o sa am timp să stau acasa cand voi deveni mamă. Prietenul ma vede că nu mai suport şi imi zice să las jobul că el mă va întreţine, dar urăsc gîndul că o să fiu dependentă de cineva, că o să trebuiască să fiu genul : ” iubi, hai dă te rog”

  3. SUnt de acord, Diana. Majoritatea dintre noi avem aceleasi ginduri, dar instabilitatea sin neincrederea in ziua de miine te face sa te tii cit te mai tine unde esti… Dar cum ramane cu cele 600 lei puse la salariu in cutiuta de la balcon???

  4. Indraznet si, poate, putin prea „ascutit” mesajul. Incepind cu titlul articolului si finisind cu ultimul punct, te-am vazut in PMAN la 1 mai (ori alta adunare publica) in care vociferezi activ si inspirat despre cit de nedreapta e viata de birou…..
    Nici eu nu-s prea multumita de programul de la X pina la Y dar anume acest program gindit de un „papusar” ma organizeaza. In plus, contractul de munca a fost benevol semnat.
    Da, pentru mame este incorect sa fie dependenta de dispozitia sefului pentru a acorda timp copilului si ideal ar fi un program special pentru astfel de angajati dar…. pina nu avem idei mai bune, ne ramine sa ne roganizam mai bine agenda!
    Bravo pentru curaj.

  5. Diana, in general si in ideal as fi foarte de acord cu tine, dar daca nu-i secret, tu din ce traiesti acuma? Mi-as lasa si eu jobul amarat, dar nu prea vad din ce o sa-mi platesc facturile si o sa-mi intretin familia…

    • Acum traiesc din economiile facute vara. Atunci chiar ma gandeam ca e aiurea sa faci aconomii fara un scop anume si iata ca scopul a aparut post-factum. Sper sa o duc asa inca vreo 2 luni (evident, cheltuielile s-au redus, insa calitatea vietii nu are de suferit, dimpotriva).

      In rest, incerc sa nu panichez si sa ma conduc dupa regula ca daca faci ceea ce-ti place, intr-o zi va veni si rasplata cuvenita. Dar va voi tine la curent pe toata durata acestei perioade „incerte”.

  6. Of Diana! Da-mi puterea si vointa ta!!!! Dar ce viata de nomad as putea sa fac, cand unica mea experienta de munca este de secretara iar facultatea de relatii economice internationale in momentul asta nu stiu cum ar putea sa ma ajute ….

    • Cristina, cu siguranta este ceva ce poti face sau ce iti place sa faci. Concentreza-pe pe asta. Viata la birou are un plus – te invata sa-ti organizezi timpul si sa interactionezi cu oameni cu care singura poate n-ai alege sa interactionezi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s