Ospitalitatea parintilor nostri, vis urat al copilariei mele

M-am intalnit zilele trecute cu o colega de suferinta pe durata petrecerilor parintilor nostri din timplul copilariei optzeciste. Stiti, copiii exilati in „camera mica” care trebuiau sa se imprieteasca cu copiii amicilor parintilor? Si ca sa nu le otraveasca seara celor maturi, trebuiau sa mimeze o voie buna si o distractie pe masura asteptarilor din „camera mare”.

Eu niciodata n-am putut face fata petrecerilor din copilaria mea. Cand un apartament mic, sovietic, se transforma in ring de dans, restaurant, club de discutii, parlament improvizat si cand noi, cei mici, obositi si lehamititi, intram in salonul amfitrionilor si ii trageam de poala pe cei mari: „Cand mergem acasa?”, „Mai stam?”, „Mi-i somn!”

Eu eram cea mai trista si mai suparata dintre toti. Nu stiam cum sa leg prietenii cu copiii amicilor parintilor mei. Ei toti locuiau intr-o curte din alt sector al orasului, se intalenau seara la joaca, se invitau prin ospetii ad-hoc, stiau cine e indragostit de cutare sau cutare, mergeau la aceeasi scoala. Eu cu fratele meu eram niste intrusi. Si, cum sunt genul de om caruia ii citesti parerea pe fata, ceea ce credeam eu despre tot ce se petrece acolo era scris cu litere mari, de lozinca de parada de 7 noiembrie „Vazut-am in Iad ptrecerile voastre idioate, luati-ma acasa!”

Maturii, insa, erau in al noulea cer. Cel putin, asa parea, din hol, de unde stateam si sprijineam paretii, suparata pe lume, pe viata, pe sistem si pe cei 5 ani ai mei care nu-mi permiteau sa ma intorc singura acasa. Dansuri, chiuiala, fum de tigara, apropouri, tatal meu, care era cel mai mare fustangiu, spre marea placere a doamnelor, aflate la varsta pe care o am eu acum. Cochete, senzuale, asa cum numai generatia mamelor noastre stia sa fie, imbracate elegant, in masura in care reuseau sa gaseasca vreo haine „de import”. Glume deoacheate, salata de hering, coniac, vin in ulcior, tort „Lidia” cu o urma de alcool in el, copt de tanti A, mare cofetar in timpul liber, iar in cel neliber – intelectuala care abia incepea sa simta vanturile nationaliste.

Uneori petrecerile se intideau pe durata unui weekend. Ne trezeam dimineata botiti, carcotasi, cei mari se regaseau in salon la un pahar de vin de refresare. Eu vroiam acasa.

Cand petrecerile se mutau in casa noastra, calvarul era dublu. Parintii deveneau agitati. Mama gatea din zori. Tata turna vinul prin ulcioare si-si netezea mustata. Noi, copiii, ascundeam de draga dimineata cele mai pazite jucarii si chitibusuri in dulapul de la balcon, de frica sa nu fie distruse. Ne astepta o noapte grea. Aproape zece copii intr-o camera de 9 metri patrati, care sareau pe patul nostru cu doua etaje, mandria si fala noastra de pici nascuti intr-o criza interminabila, cand toti aveau un mobiler standard, in afara de noi.

Apoi, mama, obosita, chinuita, strangand in zorii urmatoarei zile masa, spaland vesela, numarand farfuriiile si paharele sparte. Suparata pe tata, care iarasi nu s-a abtinut de la nu stiu ce pozna. Si noi doi, naufragiati in camera mica, pe un pat daramat.

Deapanand cateva amintiri scurte din acea epoca de aur a parintilor, eu si cu amica mea „de petreceri”, am rasuflat usurate ca am crescut si ca acum avem toata libertatea sa nu organizam seri in apartamentele noastre. Aceasta stare am observat-o la mai multi oameni din generatia mea. Nedorinta de a deschide larg usile casei la invazia gastii, grupului, prietenilor de-un sezon si cultivarea unei vieti de familie sau de cuplu in intimitatea celor patru pereti, fara martori, fara galagie, fara forfota gatitului si oboseala stransului. Noi vrem sa traim in singuratatea fiintei noastre, intelegand, poate, ca suntem suficienti pentru noi insine si avand nevoia sa impartim ceea ce avem doar cu cativa intimi, supravietuitori prin ani in urma unei selectii spirituale riguroase.

Experienta parintilor mei, nebunia tineretii lor optzeciste, imposibilitatea mea, copil fiind, sa decid pentru mine, m-au facut un om care vrea sa-si pazeasca cuibul cu strictetea unui caine de paza dresat sa atace orice intrus. Vizitele neanuntate, aparitiile improvizate la usa mea, insistenta de „a trece” pe la mine, nu sunt deloc cele mai fericite momente ale existentei mele. Uneori mama se mira de generatia noastra, asa cum se mira de obiceiurile din familia frantuzeasca a fetei mele, in care nici copiii nu vin la parinti fara a anunta din timp ziua si ora. „Noi veneam seara de la servici, prajeam niste cartfi, scoatem salata de varza murata din borcan si asteptam prietenii, tinand-o in discutii si rasete pana in zori, ca a doua zi sa iesim iarasi la servici”. Da, a fost. Dar ce bine e ca viata se schimba.

18 gânduri despre „Ospitalitatea parintilor nostri, vis urat al copilariei mele

  1. Noi eram rudele la care aterizau toti, aveam casa unsa cu miere, oaspeti de tot soiul, unii, mai nesimtiti, ramaneau si cu saptamanile, tot la noi, niciun fel de intimitate si ca bonus, mama era atenta la oaspeti, si eram noi cei neglijati, noi cu fratele meu – mancam ce gaseam, si stateam cuminti in camera cealalta, murind de curiozitate, ce se intampla in camera mare… am amintiri chinuitoare legate de oaspeti, si poate de asta nu prea ii incalzesc pe ai mei, si le dau prioritate familiei mele, intre a servi oaspetii sau copiii, aleg copiii… nu vreau sa se simta inghesuiti in propria casa, si de asta, sarbatorile mari, gasim spatii in afara casei… am si remuscari, ca nu-s chiar la fel de gospodina ca mama, nu-mi sta imaginatia sa gatesc mese intinse, la mine e tematic si scurt, si la ora 9 dau de inteles ca se cam incheie ospatul… ma bucur ca mai sint asa oameni ca mine, cumva ma simteam cu musca pe caciula ca nu-s o gazda buna.

    • Maya, cum dai de inteles ca se cam incheie ospatul? O intrebare esentiala pentru mine, care la 10 obisnuiesc sa ma retrag in „apartamentele mele private”, invitatii, insa, au alte planuri :)

      • Eu n-am invitati din astia care se retin pana tarziu, toti oaspetii mei sunt foarte intelegatori ca in casa noastra este un copil care trebuie bait si culcat la timp. Dar pot sa spun ce mi-a venit acum in cap? :)
        – veniti la ora 18, dar mai bine un pic mai devreme, pe la 17, ca sa reusim sa vorbim mai mult timp, pentru ca noi pe la ora noua deja obisnuim sa urcam in culcusuri:) .
        Astfel le dai de inteles ca mai mult de ora noua nu ai de gand sa stai cu ei, si plus la asta, ora „17” poate oricand tinde mai spre ora noua, depinde cat timp vreai sa le acorzi invitatilor.
        Iar daca invitatii vor citi blogul, in special acest articol, ma tem ca va trebui sa alegi alte variante:))))))))))))))))

        • Undeva auzisem o gluma cu ora sexuala, un nene ii spunea sotiei sale la masa sa se stranga deja, ca sexul e intre 9 si 10 seara :))) pe cit de gluma, pe atit de repede au si iesit de la masa cu 10 minute inainte de 9.
          Eu servesc ceaiul si ce am dulce si apoi daca nu li-i clar, mai spun ca in curind culk copiii… e destul de clar, nu prea am avut oaspeti, care sa nu ma inteleaga.

  2. Iar eu dimpotriva, am amintiri multe si toate foarte placute, mai ales in sarbatorile de iarna. Erau atat de asteptate acele plecari pe ospete sau asteptarea oaspetilor… Poate pentru ca noi, copii, ne cunosteam foarte bine intre noi… Dar tin minte cand facusem chiar in ospete cunostinta cu niste fetite care vorbeau doar rusa, dar ne-am jucat foarte bine. Asa ca… poate tine de firea copilului, pentru ca atunci cand trebuia undeva sa plecam, eu eram omul:)

    • Ina, cu siguranta ca tine foarte mult si de firea copilului. Erau copii care se distrau pe cinste, punandu-ma pe mine intr-o incurcatura dubla, deoarece eu nu puteam si nu intelegeam cum sa o fac. Si cum am spus, eram o intrusa, deoarece ei toti locuiau in aceeasi curte si aveau deja o comunicare priveligiata.

  3. am citit postarea, citesc comentariile….oameni buni, eu am cu totul alte amintiri despre venitu si dusu pe ospete….se pare, ca v_ati ales cam prost parintii …

  4. Eu am fost norocoasa in comparatie cu tine, mama nu prea iubea sa mearga la „tusofshile” de prin 80 si mai mult timp petrecea acasa cu noi. Si chiar daca si mergeau la prieteni in ospetie pe noi ne lasa acasa cu bunica.

  5. Stii de ce mi-am dat seama cat iti citeam textul? N-am retinut practic nimic din interactiunea noastra, ca si copii, in timpul acestor petreceri. Noroc de cateva poze. Intr-adevar, toate se rezumau la „oare cand vom merge acasa…”

  6. „Dar ce bine e ca viata se schimba”

    Dar poate nu e bine ca se schimba? Intr-adevar in curind o sa fie si la noi ca in Franta ai sa anunti ora si ziua cind sa vii la Parinti si ei la tine! Dar nu din cauza asta lumea e tot mai singuratica, tot mai preocupata de bani si de ei insine. De ex. lucrez intr-un colectiv relativ tinar si am vreo 5 colege in jur de 30 + -, care nu au familie, copii si umbla pe la Mojito si Drive in cautarea printului.

    Cred ca atunci cind toti traiau la fel si oamenii se placeau mai repede si mai usor si lumea era mai vesela si prietenia mai adevarta.

    • Da, Vasa, de acord cu ultimul alineat. Dar stii, lucru straniu, odata cu schimbarile din societate, cu caderea URSS si liberalizarea economiei, aceasta gasca de oameni nu a mai ramas. Acum fiecare isi vede de viata in mijlocul cercului sau social.

  7. Undeva m-am regasit, undeva nu prea. Mie cel mai mult nu-mi placea sa merg in „ospetii” si sa vad cum copii mincau/jucau/aveau ceea ce eu nici macar nu stiam ca exista. Era dureros.
    Erau insa si petreceri pe care abia le asteptam.
    Parerea asta ca e ok cu familia frantuzeasca, de fapt si germana si belgiana, etc, insa nu imi place si nicodata nu mi-a placut.

  8. S-a gasit cineva sa vorbeasca, in sfarsit despre aceste lucruri care inca se mai intampla, apropo, pe la tara. Am trecut si eu prin astfel de momente si imi amintesc ca se nastea in mine un fel de ura fata de toti oamenii ceea si chiar si fata de parintii mei. Imi era ciuda ca mama mea, propria mea mama nu intelege asta. Acum sunt indignata de unii din generatia mea care inca isi mai petrec vacantele (toate vacantele) cu alte 7 familii la mare sau la munte si nu-si imagineaza nici 500 km mersi in aceeasi masina cu propriul sot si copil. Nu au ce sa-si spuna. Nu le este interesant impreuna daca n-au harmalaie in preajma. Asta tot de la Europa tre de invatat, Diana!

    • Ca se intampla asta doar la tara, ma cam indoiesc. Ati incercat sa faceti acum o diferenta dintre sat si oras sau vorbiti din buna cunostinta, pentru ca locuiti acolo, la tara?

  9. M-au trecut fiorii :)) Uram cind mi se facea semn ca nu e cazul sa mai stau cu maturii… ti-ai terminat mincarea? tulea la dadacit alti copii :))) iar peste citiva ani cind crescusem mare, parintii se mirau de ce sint asa de rusinoasa in fata oaspetilor… de ce nu sint activa, deschisa si nu zic toasturi ca sa incant toata lumea? da chiar! OARE DE CE? :))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s