Adio, pica frunza

IMG_8913

Sedeam cu ea pe o banca pe marginea unei ape. Mi-am lasat capul pe umarul ei fragil, am cuprins-o cu bratul drept de mijloc. As mai fi putut cuprinde un elefant, atat de subtire si firav era. Nici paltonul voluminos, din „pelicula”, nu putea masca faptul ca m-am lasat pe trestioara. Un baobab si o trestioara.

– Imagineaza-ti ca eu am 93 de ani, iar tu 70, si ca tot stam pe malul unui lac. Iar eu am ramas doar cu niste dinti pusi, care imi cad uneori, deoarece m-am imputinat la fata si nu mai au de ce se tine, iar cand vorbesc imi rugum buzele.

Am inceput sa imit vorba unei femei foarte varstnice. Ea se prapadea de ras. Eu vorbeam. Ma opream ca sa rad si ca sa-mi inghit nodurile din gat. Nu vroiam sa ma surprinda ca m-am emotionat. Si nici ca mi se umpleau ochii cu lacrimi. Noi peste 61 de ani. La brat. Eu cu picioarele tremurande. Ea ridata. Bunica si, poate, strabunica. Eu in prag de moarte. Ea in prag de moarte.

O priveam cu coada ochiului. Incercam sa-mi imaginez obrazul ei sapat de riduri, parul insurit. Sa-mi imagize ce as simti la 93 de ani alaturi de fata mea. Intr-un parc. La o plimbare. Ea in toamna tarzie de viata. Eu in iarna. In sfarsit de iarna, cand crapa si ouale de balaur, vorba bunicai mele.

– Iti amintesti cum ne plimbam odata, toamna, in parcul copilariei mele? Tu aveai 9 ani, eu 32? – o intrebam, imitand vocea de femeie varstica cu dintii pusi care abia se tin. – Tu aveai o crenguta in mana si o tot bagai in apa, iar eu ma gandeam cum o fi peste multi-multi ani?

Am mai vrut sa adaug ca atunci multi nu vor mai trai. Atat de multi, incat mi-am interzis sa ma gandesc cine anume. Poate nici eu nu voi mai fi.

Dar in scenariul nostru era altfel. Mama si fiica la brat. Mama, de 93 de ani, marunta, tremuranda, cu o bereta pusa cochet pe o parte, peste un par rar, tuns pana la urechi, in pantaloni si papuci cu talpa ortopedica, la bratul fiicei. Ele se plimba incet, in ritmul caderii frunzelor, vorbesc. In jur e liniste. In suflet e toamna. Toti au plecat. Iar cine inca mai este, va pleca si acela. Nimic de asteptat. Nimic de vrut. Pace.

7 gânduri despre „Adio, pica frunza

    • Ana, trebuie sa ma comport cumva diferit? Nu sunt homofoba, daca asta e intrebarea. Si in genere, imi pare o nebunie sa imparti oamenii in gay si ne-gay.

  1. Frumos…. trist si frumos ca o margine de drum plina de frunze colorate si copaci semi-dezgoliti; cu un soare de toamna care ride-a primavara desi constientizam ca e doar un ultim suris… ultimele zile (de toamna) sunt dureros de luminoase, dureros de frumoase, dureros de scumpe…
    Iti multumesc pentru imaginea transmisa prin postare. Am primit-o.

    • de multe ori ma gindesc ca o viata de om e foarte scurta, pentru istorie 100 de ani mai nimic nu inseamna. Si nu intelg de ce unii oameni cred ca ei vor fi vesnici, facind atitea mizerii si aducind suferinte celor din jur. Cred ca in mintea lor nu si-au gasit loc asa ginduri ca la tine, Diana. Multumesc pentru ceea ce faci.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s