Boys don’t cry

Azi dimineata am trecut pe la banca. Ca sa aflu ca sunt in prag de saracie. Apoi, am intrat in prima papetarie si mi-am cumparat o rigla. Din lemn. „Scurta”? m-a intrebat nenea-vanzator. „Da, scurta”. Ce pot face cu o rigla lunga, m-am gandit. Am scos 5 lei din geanta, i-am intins. Nenea mi-a dat 1 leu rest. Un leu nout. L-am pus in sectiunea speciala din portofel. Sectiunea cu bani nouti, care este dedicata copilului meu.

Imi trebuie o rigla pentru a face tabeluri, ca sa scriu acolo cheltuielile mele. Va spun insa, un secret, tabelul nu va completat. Am prea multa incredere in memoria mea, care m-a lasat balta de atatea ori. Bunoara, la banca dimineata, cand ma uitam cu ochii, cat de posibil de mari dupa o noapte de contemplare a gandacilor din cap, ce am putut face cu 400 de euro, care au fost scosi din cont pe data de 17 iunie. Ce am facut cu 400 de euro? Unde am fost? Am fost la Roma si am uitat? Sau la Lvov, asa cum ma pregatesc in ultimii 2 ani? Unde naiba au disparut 400 de euro, memorie imbecila ce esti?! Pe urma, printr-un lant al evenimentelor, mi-am amintit ca astia au fost banii care au mers sa acopere biletul Ilincai pentru zborul Chisinau-Paris-Chisinau. Totusi, nu este ea cea mai rea, memoria mea…

Cu memoria e ca si cu esenta noastra. Prietena mea mi-a spus azi dimineata sa inchid ochii si sa ma intorc la mine. La mine…Unde este la mine? Unde esti ” la mine”? Unde naiba te-ai pierdut? Am uitat. Am uitat cum arati. Desi, imi pare ca ieri la amiaza stiam cum arati. Erai calda, aurie si traiai undeva in zona burtii, acolo unde cateodata petreci impreuna cu un roi de fluturi, fara sa-ti bati capul ca eu mai am si alte treburi de facut, decat sa strang dupa ei.

„La mine” se mai pierde cateodata. Se zice ca ea poate fi gasita printre flori, sau intr-o bucata de tort cu multa crema, intr-un somn odihnitor, intr-un ras sanatos. Si inca intr-un cuvant bun. Scurt si bun. Sau lung si bun. Intr-o atingere linistitoare.

„La mine” cu siguranta se pierde atunci cand in jur e tacere. Cand nu inteleg ce se intampla. Cand cu mine se vorbeste cu jumatati de cuvinte, iar eu, cat de desteapta as fi, nu gasesc sensul lor. De aceea ca sensul multor cuvinte e in varful degetelor cu care mangai capul cuiva sau cu care apuci pe cineva de mana.

Intr-o zi nu m-am putut tine in maini si am plans cu lacrimi mari, rotunde si netede, in fata unui om aproape necunoscut. Boceam si, desi, imi era rusine de slabiciunea mea, ma simteam mai usor. Omul s-a ridicat de pe scaun, s-a apropiat si si-a pus mana pe capul meu, moale, usor, apoi a coborat-o pe palma mea, care incerca cu disperare sa acopere fata, rosie si uda. Eu m-am simtit iar de 5 ani. Mica, suparata, foarte trista si nedreptatita. Apoi m-am linistit. Mana m-a lnistit. Ea intelegea ca eu nu sunt un om rau. Si ca se mai intampla sa calc stramb. Si ca se mai intampla uneori sa plang. Si ca asta e normal. Asa si mi-a spus – „Asta e normal. Femeile plang”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s