Pierderi. Sanse

In ziua in care mi-a trecut prin cap ca as putea fi insarcinata, mi-am bagat degetul aratator de la mana stanga in blender. Blenedrul l-am pornit. Evident. Vroiam sa fac un banana milk shake.

Durerea a fost atat de acuta si sangele tasnea atat de viu, incat m-am trantit in stare de soc la podele. Nu stiam ce ma deranjeaza mai tare, durerea, sangele sau nervozitatea mea din ultimile zile, care ma transformase intr-o bomba in pericol de explozie. Eram un fel de Coree de Nord, iar el, singurul om din preajma mea, reprezenta toata lumea Occidentala speriata de dispozitiile unei tarisoare care poate fi anihilata in jumate de zi.

Eu aceasta sarcina o condamnasem din start. Era deja un mecanism de aparare format dupa o experienta traumatizanta, in filmul careia eu tot eram trantita pe gresia din baie intr-o balta de sange. Dar nu din degetul tocat in blender.

In acele zile mancam doar ciocolata, castraveti si paine cu unt. Si citeam. Cat am citit in primele saptamani de sarcina, nu am citit in ultimii 3 ani. Viata devenise o asteptare. Asteptam ziua cand asta se va produce si eu iarasi voi zace intr-o balta de sange. Ma pregateam moral ca orice este o loterie, un risc. Iar noi ne nastem ca sa murim si ca natura stie ce e mai bine pentru fiecare. Si ca o sarcina pierduta, inaseamna alte trei sarcini pierdute.

Asa am dus-o din dimineata in dimineata, cand orice ce nu mirosea a castravete sau nu arata a paine cu unt, ma dezgusta pana intr-atat, incat eram gata sa-mi pun stomacul pe masa, doar ca sa nu fiu nevoita sa mananc.

Eu ma temeam.

Ma temeam atat de tare, incat nu vroiam sa vad nicio particica din corpul meu pentru a nu descoperi vreun semn prevestitor pierderii.

Si eu taceam. Nu aveam cui povesti fricile mele. Pana intr-o sambata dimineata…

…cand stateam la o cana de ceva imprejurul mesei din sufragerie, alaturi de un cuplu de prieteni veniti in vizita dintr-un oras vecin.

Ei nu stiau. Nimeni nu stia, in afara de noi doi. Si cred ca nici nu ar fi aflat pana in ziua nasterii, daca era dupa voia mea. Am vorbit de una de alta. Eu ciripeam asa cum se cade unei neveste tinere, purtand in mine doliul unei morti inexistente. Cand ei au iesit cu treaba, m-am intins pe podeaua de lemn si mi-am spus durerea.

Acest copil nu va exista. Eu simt ca el nu va supravietui…

Atunci mi s-a pus cea mai simpla intrebare. De ce nu-i dai nicio sansa?

Si eu i-am dat.

***

Cand ii dai unui om o sansa el va sti cum sa nu te dezamageasca.

2 gânduri despre „Pierderi. Sanse

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s